Cu tine, Doamne!

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, când scriu
De ceea ce e rău sau este bine...
Şi Ţie-ţi mulţumesc... Îmi spui să ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Din scrisul meu, eu caut să-nţeleg
De ce nu merg direct, ca glonţu-n ţintă...
Şi chiar când unii-mi poruncesc să neg,
Mă-ntreb de ce preferă să se mintă!

Mi-e gândul dus, şi scriu ce-mi este dat...
Oricine poate pune la-ndoială,
Dar nu mă tem, spunând, nu-mi fac păcat,
Pe nimeni eu nu trag la socoteală.

Mi-e, Doamne, glasul stins, abia m-aud,
De-aceea poate n-o să se-nţeleagă...
Eu ştiu că adevărul este crud,
Dar singurul ce lasă viaţa-ntreagă.

Am fost trecut şi astăzi sunt prezent,
Şi pot să văd spre timpuri viitoare,
Şi nu mă simt deloc inconştient
Când spun că azi, fără de sens, se moare.

În întrebări mai stau, în zori de zi,
Când văd că toţi se zbat în ignoranţă,
Găsind un vag motiv de a trăi
O viaţă în absurd şi discrepanţă.

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, şi scriu,
Cuvântul e alt tău, nu-mi aparţine...
Şi-mi e destul, de-ajuns îmi e că ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Colind cu lumină

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Să nu vă fie drumul stingherit,
Şi doar Lumina înspre voi să vină
Şi să-mpliniţi tot ceea ce-aţi dorit!

Şi nu uitaţi că vremea de schimbare
E la un pas şi ştiţi că vi-i sortit
Să faceţi pasul mare, cât mai mare,
Ca să aveţi destinul împlinit.

Şi nu uitaţi că lumea, în schimbare,
Va fi aşa cum este rostuit,
Să creadă toţi că e o întâmplare
Prin care spuse vechi s-au împlinit.

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Destinul să vă fie împlinit,
Şi doar Lumină înspre voi să vină
Lumină, dar, din suflet, vă trimit!

Drogul ca soluţie

De-acum Pământul ne va sta-mpotrivă
Şi ceru-ntreg, cu fiecare stea,
Nici ceasul nu-l putem întârzia,
Şi mersul ni-i, de-a dreptul, în derivă.

Norii pe cer stau în expectativă,
De-a coborî spre noi nu se îndură,
Şi fug în alte părţi de-atâta ură
Şi de iubirea ce-i doar narativă.

Din alte părţi ni-i grâul din colivă,
Nici vinul nu mai e precum era,
Iar Dunărea se-neacă-ncet în ea,
Chiar dacă peştii-ar vrea să-i stea-mpotrivă.

Trăim cu o dorinţă obsesivă
De-a face viaţa doar o amintire
Şi-a adormi-n totală nesimţire,
Drogaţi cu nepăsarea colectivă.

Sfârşit de rol

Iată-i timpul... trag în jos cortina,
Scena vieţii-mi este eşafod,
Nu mai am decât să sting lumina...
Nu mai sunt pe-al lumii calapod.

Sala este plină... mult prea plină,
Însă toţi vorbesc o limbă-a lor,
Spre-ntuneric fug, dar vor lumină...
Când n-o au, mă fac răspunzător...

Se întrec cu vorba dar, în fapte,
Trag de timp să treacă în zadar,
Replica, din rol, îngheaţă-n şoapte,
Eu mă simt strivit de calendar.

Trag cortina, azi deloc nu-mi pasă,
Că mă strigă unii să revin...
Vor uita... şi-abia ajunşi acasă
Spune-vor că sunt un arlechin.

O trag foarte jos, să nu se vadă
Că-n genunchi mă rog, ca în altar,
Să mai fiu văzut, ca om, pe stradă,
Nici nemuritor, nici avatar.

Nu mai pot nici eu să stau pe scenă
Şi să văd că unii-n gol privesc,
Întrebând de viaţa-mi e obscenă,
Nicidecum de traiu-mi omenesc.

Trag cortina, da, nu-i nici o glumă,
Mult prea multe vorbe-s de nimic,
Bunul simţ la asta se rezumă...
Plec, nu are rost să mă complic!

Ieri... acum...

Virginiei

Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.

Reveniri, la ceasul dimineţii

De unde vii, din care timp al vieţii?
Pe unde-ai fost, pe unde-ai rătăcit?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Încă te caut undeva-n zenit?

Tu, totuşi, ştii că pasul dimineţii
Se vrea aşa cum e să fie dat,
Dar întârzii prin labirintul vieţii
Şi încă nu e totul întâmplat...

De unde vin, din care timp al vieţii?
Nici nu mai ştiu pe unde-am rătăcit,
Dar, uite-mă, la ceasul dimineţii,
În prag m-am aşezat şi-am adormit.

Ştiam, de mult, că dat îmi este vieţii
Să te privesc când lumii mă redai,
Şi-mbrăţişaţi, la ceasul dimineţii
Ne facem iarăşi drum, în doi, spre Rai...

De unde vii, din care timp al vieţii?
Din care orizont acum revin?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Te-ntreb numai în gând, altfel m-abţin?

De-aici, din prag, din marginile vieţii,
Aştept răspunsul tău, de n-ai uitat,
Să pot să plec, la ceasul dimineţii,
Ori să te-aştept ca-n vremuri de-altădat’.

Zi de om, azi

Bună dimineaţa... orele se scurg,
N-avem timp de viaţă, ziua e-n amurg.
Devenim ridicoli tot minţind sublim,
Mama ei de viaţă!... de ce mai trăim?

Chiar din prima clipă, de când ne-am născut,
Ne găsim în treabă, fabricăm trecut.
Cu ură, bezmetici, ne invidiem,
Prea puţine fapte nu ne sunt blestem.

Parcă grea pedeapsă singuri ne-am luat,
Să vânăm himere şi să fim vânat,
Căutăm iubirea când vrem să trăim
Însă nu desfacem pumnii şi lovim.

N-avem timp de viaţă, n-avem timp de noi,
Prin bani suntem totul, ei ne fac gunoi,
Dragostea-i doar urma unui ritual
Şi ea-i programată, fiind ceva banal.

“Bună dimineaţa!” mai mereu rostim,
Nu şi “Noapte bună!”, că deja dormim,
Stau, întreb şi cuget... vine acea zi
Când ne vom şti oameni şi ne vom iubi?

Detalii insipide

De dincolo de toate,

de mărginiri deşarte,

Ne suntem noi ai noştri,

dar trupu-i efemer,

Venim dinspre departe,

plecăm înspre departe,

Trăim aici o clipă,

trăim pe veci în Cer!

Mai mult decât se ştie,

nici nu avem putere

Să fim ceea ce suntem,

ceea ce ne-ar fi dat,

Ne trecem cu nimicuri,

ne vrem mereu avere,

Iubirii îi dăm forme,

trăind-o deformat.

De tot ce nu se vede

deloc nu ne mai pasă,

Ne vindem de-i nevoie

spre a avea-mpliniri,

Să fim ştiuti de alţii

şi-o cât mai mare casă,

În care să ascundem

nevolnice trăiri.

De unde, până unde,

ni-i dată a fi viaţa

Când dincolo de poartă

simţim căderea-n gol,

Când n-avem orizonturi

şi ochii văd doar ceaţa

Ce nu se dă supusă

şi nu ni-i sub control?

Trăim închişi în cuşcă,

visând la libertatea

Pe care doar “nebunii”

şi “proştii” şi-o permit,

Ce-i ce-n realitate

n-au flexibilitatea

De-a crede că se poate

trăi un trai minţit.

Ne-am predispus la toate,

iertăm uşor minciuna,

Reinventat-am legea,

ni-i greu s-o împlinim,

De-ar fi Iisus să moară,

acum, ne-ar fi totuna,

Am fi, cumva în stare,

Cuvântu-i să-l hulim.

Eu încă stau pe gânduri

a nu ştiu câta oară,

Privind deriva lumii

ce unii o văd ţel,

Spre cei ce spun că urcă,

deşi mereu coboară,

Spre cei ce îşi pun mască,

servindu-se model.

Vorbesc câteodată

când mulţi mi-ar vrea tăcerea,

Şi spun oricum altceva

decât vor unii spus,

Dar îmi asum cuvântul

şi nu-mi ascund durerea

Că toţi slăvesc lumina

dar nu şi ce e Sus!

Se spun atâtea vorbe,

mimată e credinţa,

Pe om se pun accente

să-şi fie sieşi zeu,

Iar unii-şi cred voinţa

totuna cu conştiinţa,

Şi lumii se arată

trimişi de Dumnezeu.

Detalii insipide,

sunt bine relevate

Ca tot ce e esenţă

să treacă drept non-sens...

Mi-e dor de omul care

vrea sieşi libertate

Şi vrea, cu cel ce-i sieşi,

să fie în conses!

Ceas ultim

Acel ce-am fost eu nu mai sunt de mult,
Dar nici nu pot să spun ceea ce sunt,
Acum, de gând chiar nu mai vreau s-ascult,
Sunt ultimii mei paşi pe-acest Pământ!

Mi-e câteodată dor de ce am fost,
Iar alteori spre timpuri noi m-avânt,
Nici nu mai ştiu de am sau nu un rost...
E ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Mă cam grăbesc şi plec acum grăbit,
În spate se va spune că-s înfrânt,
Sau poate că-s un om ce-a-nnebunit,
Ştiind că pleacă de pe-acest Pământ!

Dar trebuie s-o fac, e prea târziu,
În jurul meu prea mulţi îşi fac mormânt,
Şi câte unii mie-mi fac sicriu...
Ce bucurii să am pe-acest Pământ?

E greu, e foarte greu, e tot mai greu...
Mai totu-i desuet, nimic nu-i sfânt,
Cum nu mai ştiu nici eu dacă sunt eu,
Fac ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Şi plec încet, luând ce e de luat,
Tot ce se poate face-a fi cuvânt,
În urmă las trecutul întâmplat
Şi cei din urmă paşi pe-acest Pământ!

Reverii finale

Se-ndepărtează noaptea, izgonită
De faptele ce-şi caută trăiri,
Din viaţa ce-i mereu mai înjosită
Şi risipită printre amintiri.

Se moare greu, se moare-n suferinţă,
Văzută-i boala ca ceva normal,
Minciuna se învaţă, e o ştiinţă,
Iubirea un cuvânt cu sens banal.

Văzut fiind ca o maşinărie
Ce are normative de consum,
Doar cel ce are-n spate-o garanţie
Poate spera că nu-i oprit din drum.

Iubirea-n forme tot mai pervertite,
Ca marfă, are preţ negociat,
Se vinde-n ambalaje poleite,
Cu trup cu tot, şi el preambalat.

Nici celor ce-au copii nu le mai pasă
Că de fac rău, copii lor plătesc,
Că lacrima şi semn şi urmă lasă
Când ştearsă nu-i de cei ce o pornesc.

Cât de curând, sătulă de minciună,
Lumina zilei ne va părasi,
Lumina, azi, nicicum nu ne e bună,
Ne dă de gol şi nu putem minţi.

Şi vieţuim o viaţă ipocrită
Trăirile în noi stau clandestin,
În Ceruri viaţa-i bine rostuită
Dar ne-o stricăm, puţin câte puţin.

Nici timpul nu aşteaptă, se scurtează,
Nu-i mai convine a mai sta pe loc,
Ştie prea bine cum şi ce urmează,
Nu se mai vrea motiv de nenoroc.

Azi, eu, tu, noi...

Ce-i omul azi? Un biet rătăcitor
ce-şi simte viaţa pusă la-ncercare,
ştiindu-se cobai al tuturor,
chiar hoţilor ce ies la drumul mare?
Un biet obiect ce-şi spune nesupus,
ce-şi spune că le poate mai pe toate...
Dar oare spune tot ce e de spus?
Dar ştie când îşi pune beţe-n roate.

Ce sunt eu azi? Un biet însingurat
ce-şi lasă viaţa dusă la-ntâmplare,
ştiind că încă nu s-a întâmplat
pasul pe prag, un pas final şi mare?
Un om văzut aşa cum e văzut,
ce-n trecerea ce-i oarecum firească,
există doar pentru c-a fost născut
cu drept restrâns ca viaţa să-şi trăiască?

Ce eşti tu azi? Un maxim, un suprem
ce-n fapte nu-i posibil să greşească
şi toate-i stau, de-a pururi, la cherem,
iar, dacă vrea, orice să se-mplinească?
Un tot ce are drepturi şi, firesc,
de viaţa altor oameni nu îi pasă,
chiar dacă mor ori dacă-nnebunesc,
chiar dacă n-au nimic, nicicând, pe masă?

Ce-nseamna noi? Un vechi, absurd, concept
ce azi e pus, voit, la îndoială
de cei ce tot vorbesc că drumul drept
e cel făcut sub semn de socoteală?
Când unu e văzut mai mult de doi
şi vorbe i se spun cu iz de slavă,
de ce să ştim că mai putem fi noi
cei ce nu pot ajunge o epavă?

Ce-i omul azi? Mai are ceva sfânt?
Mai este ceva altfel pe Pământ?
Un om de ce să moară şi-ar dori
Când singur pe Pământ se poate şti?

Un om singur...

Un om singur, un om singur,

ăsta sunt şi nu mă tem,

Să-mi dau literei cuvântul

îmi e astăzi crez suprem,

Mă dezic de vorba lumii

ce mă vede-n fel şi chip,

Care crede că şi munţii

sunt palate de nisip.

Între felurite forme

ce, se văd, au un contur,

Caut să găsesc esenţa

a tot ceea ce-am în jur,

Pun accentul pe vocale

dar nu uit că totuşi ştiu

Că mai toate sunt lăsate,

cât mai mult pe mai târziu.

Sunt om singur, sunt om singur,

singur sunt, nu mă socot,

Şi-mi tot spun atâţia asta,

să le-o scot din cap nu pot,

Îi aud când se întreabă

cum şi pentru ce trăiesc,

Şi cum de-mi găsesc curajul

când vreau lumii să vorbesc?

Temători că ştiu prea multe,

temători de fapta lor,

Cei ce fug de adevăruri

dau de ştire c-am să mor,

Ori cu degetul arată

spre ceea ce m-ar dori,

Ei, cei care, în oglindă,

nici nu vor a se zări.

Un om singur, un om singur,

întrebări n-am cui să pun,

Timpul trece... bate gongul,

vine vremea, totuşi, spun

Când cuvântul va lua locul

a ceea ce-i azi normal,

Când esenţialitatea

deveni-va crez real.

Pun un pas ce bate pragul

ca să văd de ce-n-trecut

Unii m-au lovit cu pietre

şi mă tot vedeau căzut,

Şi se tot gândesc să-mi spună

ce deja eu ştiu c-au spus,

Ştiu şi eu, sunt un om singur,

dar mereu mă uit în sus.

Drumuri prin înstrăinare

De-atâta timp priveam în miez de noapte
Spre orizont să desluşesc lumini
Ce-ar fi putut să-mi spună care fapte
M-au tot trimis în lume, prin străini.

Din întrebări, răspunsuri şi dileme,
Din paşi bătuţi şi răsbătuţi pe loc,
Am învăţat că n-am de ce mă teme,
Că pot să trec prin apă şi prin foc.

La ceasul când se-mparte noaptea-n două
Şi timpul schimbă vârste-n calendar,
Eu vin să spun că-ncepe-o vreme nouă
De dincolo de-al gândului hotar.

De-atâta timp priveam, tăcut, în noapte
Să pot să văd bezmetice lumini
Când mă-ntrebam, mai mult plângând, în şoapte,
De ce mă simt purtând în sânge spini?

Şi tot ce spun se crede-a fi totuna
Şi câteodată pare ireal,
Că nu accept în nici un fel minciuna,
Că nu percep absurdul ca normal.

Ce-ar fi de spus las greu să se-nţeleagă
Deşi privesc mereu spre orizont,
Dar chiar şi când simt timpul că mă neagă
Nu dezertez, rămân pe-al vieţii front.

Veni-va iarna peste restul lumii,
Veni-vor vremuri grele peste toţi
Să mergem deci, este destul că unii
Bat pasu-n loc şi se tot vor roboţi.

Plecare devreme

Oricâte poveşti mi s-ar spune,
Rămân cu-nţelesul întreg,
Eu nodul nu-l tai, ci-l dezleg,
Urmează şi vremuri mai bune!

Iar unii îmi spun că-i aiurea,
Legatul se face pe veci,
Sunt nopţile scurte şi reci,
Iar ziua se-aprinde pădurea.

Şi-i vremea când toate se-ntâmplă,
Când suflete mor sau decad,
Când apele fug de-al lor val
Şi-nfipte-s cuţite în tâmple.

E grea, tot mai grea aşteptarea
Când totul devine-nţeles,
Când viaţa e parcă-n regres,
Dorită fiind răzbunarea.

Mi-aduc în prezent amintirea
Absurdele fapte de azi
Şi-mi spun: “Eşti absurd de-ai să cazi!
Căderea nu-ţi e împlinirea!”

Departe de-aş fi ar fi bine,
Aproape de stau fac prăpăd,
Mi-i dat să spun tot, să prevăd
Că unii-şi doresc să dezbine.

Eu nu mai pot azi fi departe,
E lupta prea mare, e-n toi,
Spun unii c-ar fi chiar război,
Eu ştiu că ei merg înspre moarte.

Şi orice ar fi şi s-ar spune
Acum am curaj, nu mă tem,
De vorba ce parcă-i blestem
Când ard şi devin un tăciune.

Iar lumea trăieşte-n dileme,
În ură, desfrâu şi păcat,
Cuvântul degeaba e dat,
Şi nimeni nu-şi face probleme...

Eu trec spre plecarea-mi normală...
Nicicui nu mai dau socoteală...

Nevoia de simplu

Avem nevoie doar de lucruri simple,
ne complicăm aiurea şi absurd,
nu mai lăsăm nimic să se întâmple
şi sufletul ni-l vrem şi mut şi surd.

Din vorbe dăm trecutului nuanţe
cu frica de-a trăi în mod normal,
şi-n focul morţii aruncăm speranţe,
şi doar spre moarte drumul ni-i real.

Paradoxal, privim spre mai departe,
întoarcerii nu-i dăm nicicum un rost,
deşi ni-i dat să ştim că orice moarte
redefineşte pe “va fi” prin ce “a fost”.

Avem în noi puterea de-a alege
să fim reali, să nu ne complicăm,
să nu minţim făcând minciuna lege,
iubirea s-o trăim, să n-o mimăm.

Ne naştem cu însemnul omeniei,
cu drumul drept, direct, pecetluit,
dar ne lăsăm prea mult robiţi mândriei,
călcând în contra sensului sortit.

În fuga spre himere arătate
de gândul tras de alţii în abis,
prăpastia arată că se poate
să facem precum spus-am şi-am promis.

Avem nevoie doar de lucruri simple
până acum ne-am complicat voit,
de-acum ştiut e tot ce-o să se-ntâmple,
e scris, e zis, e doar de împlinit.

Totul, nicicum nimic

Şi toate trec... Nu-i vremea eu să mor
şi nici să cred că pot să fiu învins,
destinului şi vieţii-i sunt dator,
chiar dacă sunt, de-al fricii val, atins.

Nu stau să plâng, şi nici, absurd, nu râd,
şi nu mă zbat, şi nu mă enervez,
dar nu mă las să-mi fie chipul hâd,
că dat îmi e destinul să-l urmez.

Minciunii îi fac ştreang şi-i caut loc
să o arăt la toţi ce totuşi vor
să fiu, voit, cumva, subiect de troc,
sau poate doar o piesă de decor.

Nu fur nimic, iau doar ce e al meu,
deci nu sunt hoţ şi nici nu-mi fac păcat,
ce-mi este dat, mi-e dat de Dumnezeu,
şi-mi este dat pe veci să-mi fie dat.

Am spus şi spun şi nu-i nimic ascuns,
că nu îmi trece viaţa în zadar,
“nimic” e prea puţin, nu-mi e de-ajuns,
doar “totul” mi-e real şi necesar.

Mereu pe faţă

Voi ce mă ştiţi... De unde să mai ştiţi
că sunt şi eu în lume trăitor...
Ceea ce-am fost abia vă amintiţi,
şi poate vă-ntrebaţi de ce nu mor?...

Trăiesc prin toate câte se ivesc
în drumul meu, de timp, cumva, uitat,
şi unii cred că poate-mbătrânesc,
şi-am să mă simt de viaţă apăsat.

Şi vă minţiţi... Prin spate mă vorbiţi,
dar vorbele pe voi mai mult vă dor,
că nu puteţi prea bine să dormiţi
şi nici să plângeţi nu vă e uşor.

De veghe stau şi nu să vă lovesc,
ci doar să tai ce trebuie tăiat,
să nu uitaţi că şi trăiţi firesc
departe de acei ce v-au furat.

Dar unde sunteţi azi să mai vorbiţi,
celui ce sunt... un om rătăcitor,
ce-l vreţi tăcut chiar dacă-l umiliţi,
lovindu-i răni ce ştiţi că încă-l dor?

Şi tac, şi-ascult... Când pietre mă lovesc
eu vă privesc... nimic nu s-a-ntâmplat...
rostesc o vorbă, nu să vă opresc,
ci să vă spun că totu-i minunat...

Eu voi trăi să văd că vă treziţi,
ştiind că vă voi fi de ajutor
când de regrete fi-ve-ţi chinuiţi,
simţindu-vă trecutul zdrobitor.

Să ne rugăm...

Laurei Matache

Să ne rugăm... Dar ce va fi să fie...
Va fi, căci nu e chip de-a fi oprit,
Din timpuri vechi, de prin copilărie,
Prezentul viitor ne e sortit!

Să ne rugăm... E totul la vedere,
Şi toate se vor fi un fapt real,
Ca deznădejde, poate chiar durere,
Ca trecere spre ceea ce-i normal.

Să ne rugăm... Să ne avem iertare
Pentru ce-am fost şi pentru ce a fost,
Ştiind că viaţa nu-i o întâmplare
Ce singură-şi clădeşte drum şi rost.

Să ne rugăm... De va fi zi sau noapte
Să nu ne stea în cale-al faptei scrum,
Chemându-ne în gând sau poate-n şoapte,
Că nu e timp de-a sta prea mult pe drum.

Să ne rugăm... Ştiind ce se întâmplă
În noi, cu noi, cu tot ce suntem noi,
Ca peste ani, stând tâmplă lângă tâmplă,
Să fim văzuţi noi doi şi amândoi.

Să ne rugăm... Trecutul, vezi, revine
Chiar dacă pare-a fi altceva, nou,
Spunând că port un adevăr în mine,
Spunând că-n tine porţi al lui ecou.

Să ne rugăm... De-acum e vremea noastră,
E vremea marii, nesperate, împliniri,
Lumina-ţi bate ţie la fereastră,
Lumina-mi bate mie în priviri.

Alergător prin viaţă

Alerg de-atâta timp... Şi nu mai ştiu
de mai găsesc cumva un drum spre viaţă,
sau doar mă zbat, dar rătăcesc prin ceaţă
şi mă mai mint o zi că-s încă viu.

Pe stradă merg să ştiu că pot păşi
dar simt că sunt cu totul în derivă,
şi simt că viaţa chiar e agresivă
când eu n-o vreau şi ea mă vrea trăi.

De-atâta timp o rog să-mi dea răgaz
măcar o zi şi-o noapte dintr-o lună,
să pot să cred că poate fi mai bună,
ca, adormind, să uit să mai fiu treaz.

Şi caut lumea-n care, unii spun,
că este loc destul pentru oricine,
că este loc şi pentru cei ca mine,
din rătăcirea vieţii să m-adun.

Şi-alerg, şi-alerg, mi-e greu să mă opresc
şi văd că nu m-ajută-mpotrivirea,
de parcă mi-ar fi dată nemurirea,
când unii cred că mor de mă lovesc.

Îmi e şi greu când ştiu c-ar fi uşor
de aş fugi când mulţi aşa ar face,
să poată să se bucure în pace,
chiar dacă-n jurul lor copiii mor!

Mi-a mai rămas s-alerg şi să constat
că frica-n jurul meu e tot mai mare
şi viaţa e călcată în picioare,
fiind privită doar ca un păcat.

Am obosit, sunt om, şi pot să spun
că vreau şi eu o linişte firească,
şi viaţa-n forma ei dumnezeiască
trăind şi ce e rău şi ce e bun.

Legea cuvântului vieţii

Acum îmi este dată, culmea, mie,
Puterea de a fi dezlegător
De marea, nevăzuta, datorie
Ce, cât există, drept nu am să mor.

Cuvântu-i spus, doar fapta îl dezleagă,
Eu pot să spun doar dacă e destul,
Să fiu atent la fapta care leagă
Pe cel ce se arată nesătul.

La mine-n gând, la mine în conştinţă,
Stă timpul ce devine viitor,
Să fac ce cred şi, dacă-i cu putinţă,
Nimic din tot ce unii cred că vor.

Am fost dator... Ce-nseamnă datoria
Prea bine ştiu, şi ştiu cât am plătit,
Că m-am opus să nu-mi pătez mândria
Şi m-am opus, dar singur m-am lovit!

Ar fi uşor de ar putea iertarea
Să schimbe totul spre un alt real,
Sau, dacă ar putea, îndepărtarea
Să facă din absurd un mod normal.

O spusă-i spusă, dusă-i, nu revine,
Se va-ntâmpla ştiutul ce-a fost spus,
La timpul ei va face numai bine,
Dar numai rău de timpu-i a apus.

Nimic nu pot să fac, deşi nu-mi place,
Ceea ce-am dat, am dat şi am promis
Să fac orice, oricât, să nu am pace
Decât când viaţa fi-va paradis.

Fac unii legi şi spun că a lor lege
Aduce pentru om un trai mai bun,
Dar omului nu-i spun că poate-alege
Să fie nume propriu ori comun!

Şi nu mă mint... Nu vreau ca peste vreme
Să-mi fie dat să ştiu că am rămas
Dator, şi iar să am de ce mă teme,
Să trag din nou la fel cum am mai tras.

Nevoi aici de am, nu e totuna,
E important să îmi respect cuvântul,
Că fiind rostit e pentru totdeauna,
Cât va trăi şi Cerul şi Pământul.

Chiar dacă mor, rămâne datoria
De a o da ori de a o primi,
În Ceruri lege nu-i meschinăria,
Doar adevărul poate izbândi.

Şi, ce să fac, puterea îmi e dată,
Dar cum să schimb ce nu e de schimbat?
Las viaţă să devină întâmplată
Şi las să fie totul întâmplat.