ăsta sunt şi nu mă tem,
Să-mi dau literei cuvântul
îmi e astăzi crez suprem,
Mă dezic de vorba lumii
ce mă vede-n fel şi chip,
Care crede că şi munţii
sunt palate de nisip.
Între felurite forme
ce, se văd, au un contur,
Caut să găsesc esenţa
a tot ceea ce-am în jur,
Pun accentul pe vocale
dar nu uit că totuşi ştiu
Că mai toate sunt lăsate,
cât mai mult pe mai târziu.
Sunt om singur, sunt om singur,
singur sunt, nu mă socot,
Şi-mi tot spun atâţia asta,
să le-o scot din cap nu pot,
Îi aud când se întreabă
cum şi pentru ce trăiesc,
Şi cum de-mi găsesc curajul
când vreau lumii să vorbesc?
Temători că ştiu prea multe,
temători de fapta lor,
Cei ce fug de adevăruri
dau de ştire c-am să mor,
Ori cu degetul arată
spre ceea ce m-ar dori,
Ei, cei care, în oglindă,
nici nu vor a se zări.
Un om singur, un om singur,
întrebări n-am cui să pun,
Timpul trece... bate gongul,
vine vremea, totuşi, spun
Când cuvântul va lua locul
a ceea ce-i azi normal,
Când esenţialitatea
deveni-va crez real.
Pun un pas ce bate pragul
ca să văd de ce-n-trecut
Unii m-au lovit cu pietre
şi mă tot vedeau căzut,
Şi se tot gândesc să-mi spună
ce deja eu ştiu c-au spus,
Ştiu şi eu, sunt un om singur,
dar mereu mă uit în sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu