marți, 31 ianuarie 2017

Pun întrebări...

Pun întrebări mereu... Nu pot să tac...
Dar mult prea mult mă zbat cu o-ntrebare,
Şi cum mai mult, doar eu, nu pot să fac,
Gândul mi-l pun la mare încercare.

Atât de mulţi, din ţară, au plecat,
Puţini se mai gândesc să se întoarcă...
Oare cu toţi de ţară au uitat,
Sau doar dezamăgirea îi încearcă?

La mulţi le mor părinţii prea bătrâni,
Tot aşteptând venirea lor, la poartă,
Îngrijoraţi, ştiind că mulţi români
Sunt aruncaţi la margine de soartă.

Prin lume îşi duc viaţa, gârboviţi,
Muncind ce mulți nu vor să mai muncească
Cei ce-au plecat de-acasă sărăciţi,
Dorindu-şi viaţa cât mai omenească.

Pe-aici mai sunt puţini care-au rămas,
Încredinţaţi că ţara va renaşte,
Că nu-i destul un simplu parastas
Ca să putem trecutul recunoaşte.

N-a mai rămas nimic din tot ce-a fost,
Din ce în ce, mai greu ne este parcă,
Pe zi ce trece creşte-al vieţii cost
Şi ura, tot mai mult, ne este marcă.

Trăim un fel de vremuri de război,
Înfricoşaţi de ziua care-ncepe,
Şi ne trădăm pe noi, uitând de noi,
Alt adevăr nemaiputând percepe.

Mi-e tot mai greu să fiu indiferent,
Când vremea e atât de distonantă
Şi un absurd cu totul indecent
Se vrea a fi idee dominantă.

Pun întrebări mereu... Şi le tot pun,
Aştept, oricine vrea, să îmi răspundă,
Altfel, răspunsul, doar îl presupun,
Dar fără de cuprindere profundă.

luni, 30 ianuarie 2017

Atlantida ca soluție

M-am săturat de toate,
m-am săturat de tot,
De viaţa ce obligă
să-mi tot asum o vină,
Să văd cum lumea vede
un alt şi-un alt complot,
Şi nicidecum dorinţa
de limpede lumină.

Nu-mi mai reneg dorinţa
de-a şti cum e în Cer,
Că pe Pământ tot moare
în fluturi crisalida,
Dar până să se-ntâmple
al tainei vechi mister,
M-am hotărât, iubito,
plecăm în Atlantida.

M-am săturat de sfatul
celor ce nu ne ştiu,
Presimt că este vremea
să fii şi tu regină,
Vreau să trăieşti firescul
cât nu e prea târziu,
Să-ţi regăseşti credinţă
că, totuși, eşti divină.

Luăm cu noi trecutul,
uitând de-acest prezent,
În care nu mai poate
deloc trăi omida,
Mi-asum să-mi spună viaţa
că-i sunt un repetent,
Dar nu-mi schimb hotărârea,
plecăm în Atlantida.

M-am săturat de falsul
atâtor dinastii
Extenuaţi ajuns-am
de promiscuitate,
Trăiesc în dor de lumea
ce-o pun în poezii
Dar ea nicicum nu-mi este
nici casă, nici cetate.

Eu am să-ţi fiu şi rege,
şi confident şi sfetnic,
Iubirea ta ne fi-va
de-a pururea merida,
Uitând de prea grăbita
cădere în vremelnic,
Trăi-vom mult şi bine,
acolo-n Atlantida.

M-am săturat de vorbe
şi de abrevieri,
De tot ce se promite,
lipsit de relevanţă,
De marea-naintare
mereu spre nicăieri
Şi pierderea speranţei
prin marea ignoranţă.

Acum, printre ispite,
o ducem tot mai greu,
Îşi schimbă forma crucea,
dispare şi absida,
Cât mai avem principii
şi banul nu ni-i zeu,
Aici nu ne e locul,
ci doar în Atlantida.

duminică, 29 ianuarie 2017

Abandon de dependență

Iar m-am plimbat prin visele pierdute
Cu paşi mărunţi, dar, totuşi, îndrăzneţi,
Şi-am regăsit cărări destul bătute
Ce se-ntâlneau pe prag de dimineţi.

Am căutat să văd ce mă opreşte
Din hotărârea mea de-a nu fi drastic,
Şi-am înţeles că tot mă defineşte
Acelaşi sentiment nebun, fantastic.

Şi tot găsesc acea echivalenţă
Ce-mi dă motive să te port în vis,
Un fel de absolută imprudenţă,
Fără legalul lumilor permis.

Gustând licoarea buzelor încinse
M-am curăţat de-al falsului noroi,
Şi mi-am simţit dorinţele aprinse,
Sperând că timpul curge înapoi.

Am tot văzut că luna se coboară
Privindu-ne, când mersul ni-i la pas,
Şi tot arată că nicicum uşoară
Ne fi-va viaţa care ne-a rămas.

De multe ori abandonez prudenţa,
Şi mai alerg pe sensul interzis,
Tot încercând să-mi vindec dependenţa
De nopţile cu iz de Paradis.

Nu prea mai ştiu ce mi se potriveşte,
Doar drumul ştiu să-l tot bătătoresc,
Absența ta în ochi mi se citeşte,
Şi n-am de gând nimic să tăinuiesc.

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Orizont pe rug

Azi mi-este orizontul mai restrâns,
Privirea prea puţine mai cuprinde,
Cu modul de-a trăi mereu constrâns,
O simt că vrea, tacit, a se deprinde.

Mă văd cuprins de-al neputinţei foc,
Şi ştiu că ard, dar încă nu-s cenuşă,
Chiar dacă, iarăşi, bat un pas pe loc,
Încă n-am timp de a tot sta pe tuşă.

În mult mai largul lumii orizont,
Cu prea puţina-i urmă de lumină,
Privirea mea mereu e un afront,
Că nu vrea amănunte să reţină.

Din toate câte sunt numite noi,
Puţine sunt firească noutate,
Dar, repede, nebunii sunt eroi
Spunându-ne că ei sunt buni la toate.

Chiar dacă orizontu-i infinit,
Nu am putere a-i mai da nuanţe,
Trecând de praguri, simt c-am obosit,
Şi n-am repere pentru noi speranţe.

Îmi este, clar, redus, tot mai redus,
Nu doar ca înţelesuri sau ca formă,
Ci prin principiul care l-a impus
Ca piedică ori cale de reformă.

Dar chiar şi-acest simbolic orizont
Mai are perspectivă verticală,
Îndeajuns fiindu-mi, unic front,
De-a evita pedeapsa capitală.

Şi-i recunosc menirea de-a fi rost
Al unui foc în stare să aprindă
Un rug, ce stins se pare a fi fost,
Ca nu cumva prea mult să se întindă.

vineri, 27 ianuarie 2017

Imposibila fugă

De-ai vrea să fugi, deja ţi-am spus, n-ai unde,
Nici nu ai cum altceva să alegi,
N-ai nici o cale să te poţi ascunde,
Nici adevărul nu mai poţi să-l negi.

Ţi-ai spus, de multe ori, că-ţi vrei plecarea
Oricum ar fi, visând spre nicăieri,
Că mult prea mare-ţi este disperarea
Trăind un azi mult diferit de ieri.

Ţi-am spus, deja, că-n tine focul arde,
Şi eşti un rug cu flăcări până-n cer,
Neacceptând idei capitularde,
Dorinţei dând nuanţe de mister.

Ai dat de veste, printre amănunte,
Despre ce-ai fost şi ce-ţi dorești a fi,
Despre urcuşul crestelor cărunte
Înspre-ntâlnirea zorilor de zi.

Am arătat, deja, că-mi sunt ştiute
Cele ce-ţi sunt ciudatele simţiri,
Şi-mi sunt la fel de bine cunoscute
Din viitorul altor amintiri.

M-ai învăţat să ştiu ce e cu tine
Din chiar puţinul ce, cam rar, mi-l spui,
Din cum alegi să crezi că va fi bine,
Când adevărul vrei să ţi-l supui.

Mi-am pus, deja, idei în ordonare,
Într-un model normal, dar recurent
Ca timpului să nu-i mai dai crezare
Când spune că-i un mare repetent.

De-aş vrea să taci, nu ţi-ai găsi motive,
Mi-ai spune când şi cum ai vrut să fugi,
Dar te-ar opri idei intempestive
Şi tot cu mine viaţa ţi-ai trăi.

joi, 26 ianuarie 2017

Cuvinte nealese

Cu tine-am spus, în fel şi chip, cuvinte,
Nu mi-am găsit motiv să le aleg,
Am spus cam tot ce mi-a trecut prin minte,
Ca adevărul să îl ştii întreg.

Am spus de toate, multe-mi sunt uitate,
Chiar ţi-arătau că nu am nici un gând,
Din fantezii sau fapte întâmplate
Într-un cândva sau un real curând.

De reguli n-am putut să mai ţin seama,
Când totul se-ntâmpla în timp real
Şi nu-ncăpea în nici o formă teama,
Fiind, deopotrivă,luaţi de val.

Multe am spus din câte, niciodată,
Nu mi-a fost dat nici mie să le spun,
Ştiindu-te la fel de vinovată
Precum pe mine mă credeam nebun.

M-am învăţat, cu tine, să nu-mi pese
De-nvăţătura omului frustrat
Ce crede că doar vorbele alese
Arată cât e omul e curat.

Nu m-am oprit la minima idee
De-a-mi însuşi al lumii calapod,
De-a te minţi doar fiindcă eşti femeie
Şi viaţa-ţi e mereu un eşafod.

Ţi-am spus deschis, prin vorbele puţine
Ceea ce dat era să fie spus,
De multe ori mai repede ca tine,
Că, pentru noi, nimic nu e în plus.

Am spus cuvântul neaoş, româneşte,
Ştiind că dă realul înţeles
La ceea ce, prin fapte, se trăieşte
Şi vieţii-i pietruieşte drum ales.

Gândind la tine, tot nu am cuvinte
Culese dintr-un mediu elevat,
Sau, poate, nici nu vor să-mi vină-n minte,
Văzându-mă cu viaţa ocupat.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Dor de gust

Gustul ţi-l ştiu... şi-mi e atât de dor
Timpul să-l schimb din oră în secundă,
Să fiu pentru o clipă călător
Şi-apoi simţirea să ţi-o ştiu profundă...
Să te găsesc, uitând de orice gând,
Statornicindu-mi visul prin dorinţă,
Ca orice om, ales ori doar de rând,
Fiindu-mi, iar, motiv de stăruinţă.

Aş vrea să uit, când sunt prea obosit,
De orice-ar fi drept piedică lumească,
Ce caută să-mi spună că-s grăbit
Când vremii-i spun să nu mă rătăceacă.
Să-mi fie drum al cerurilor vad
Mânat de vântul crestelor semeţe
Ca să ajung şi-n nici un fel să cad
În decăderi ce-ar vrea să mă răsfeţe.

Din gust ne-am dat speranţa de-a-ndrăzni
A ne avea uitând de-ndepărtare,
Redobândind puterea de-a iubi
În contra decăderii în uitare.
Să dezrobim simţirea din orgolii,
Şi să avem încredere în ea,
Dând patului destinul de fotolii
Pe care noi să stăm cum ea ne vrea.

Cu multe lupt... cu timpu-i cel mai greu,
De multe ori îl văd că-mi râde-n faţă,
Oricât îl cert, el caută mereu
Să mai îmi fure câte-o zi din viaţă.
Îmi spune că-s habotnic şi vetust
Că tot luptând puţin voi câştiga,
Dar dor îmi e de tine, de-al tău gust,
Şi să mă guşti şi tu, oricât vei vrea.

marți, 24 ianuarie 2017

În plină zi...

În plină zi, când raze de lumină
Ne vor privi, cu mare drag, prin geam,
Mi te vei da, voioasă și senină,
Știind că vrerea-mi este să te am.

N-ai să te vrei altfel, sub nici o formă,
Trupu-ți arzând se va preface-n foc,
Și-așa vei ști dorința mea enormă
De-a fi doar noi, un pat, și-al vieții joc.

Pe coapse mâna-mi se va face clipă
Ce-o vei dori a nu dura prea mult
Numind orice altceva doar risipă
Ce adâncește pântecu-n tumult.

Fără să-ți pese vei lăsa privirea,
Când sânii-ți gurii mele s-or jertfi,
Să mă îndemne pierderii cu firea,
Și drumul căutării-mi vei opri.

De-atunci încolo, multe amănunte
Ne vor afla într-un de-a pururi tot
Împodobind cu stele a ta frunte,
Dându-ți motiv de jertfă sau complot.

Sensuri și fapte infinit de multe,
Te vor descrie ca și mod de-a fi,
Cerându-ți să-ți lași sufletul s-asculte
Că tu ești dar născut a dărui.

Te vei tot vrea în mare ascultare,
Simțindu-mă în tine rămânând,
Denominând a faptelor urmare
Printr-un cuvânt uitat a fi și gând.

Întredeschișii ochi, și-a lor dorință
Fi-vor în fapte rug arzând încins
Ca judecata fără de sentință
Ce nu dă voie cărții la cuprins.

În plină zi, în miez de primăvară,
Te vei renaște dintr-al tău trecut.
Recunoscând ce mult prea grea povară
Ți-ai pus crezând că totul ți-i știut.

luni, 23 ianuarie 2017

Format de iarnă

Afară-i iarnă cum de mult n-a fost,
Plină de alb şi prea frumos de rece,
M-a derutat... nu ştiu ce se petrece,
Ştiu doar că toate se petrec cu rost.

A nins deja, nu se mai văd nici nori,
Nici vânt nu e să poată să-i aducă,
Cam toate-şi au un mare dor de ducă,
Şi-s plini de frig puţinii trecători.

Albul curat dă cerului contur,
Şi toţi copacii-s dornici de albire,
Simţindu-şi ca firească împlinire
Închiciuratul, efemer, sejur.

E ger, mi-e clar, dar încă mă mai tem,
Să spun că şi mai mult nu se mai poate,
Privesc tăcut, uimit, şi văd în toate
Un dar ceresc, heraldic şi suprem.

E-atât de alb tot ce se vede-n jur
De nu mai au nici umbrele hotare,
Găsindu-şi un motiv de dedublare,
Prea vinovate de un clar sperjur.

Se duce fumul liber înspre cer,
De sus, îşi face loc, să tot privească
Câmpul de alb ce-i gata să-nflorească
Simţind că toate se feresc de ger.

Albul e alb, de negăgăduit...
E iarnă... iarnă... fără de tăgadă,
Şi toate poartă haine de zăpadă,
Şi, în zăpadă toate-au adormit.

duminică, 22 ianuarie 2017

N-ai motiv...

N-ai motiv să-ți fie frică...
Tu îți spui că ai motiv,
Viața ni-i o carte scrisă,
totul e definitiv,
Noi, fugind de amănunte,
înspre un retoric sus,
Ne lăsăm vânduți căderii
și ajungerii-n apus.

Dincolo de-mpotrivire,
mult prea multe stau la rând,
Că orgoliul ne orbește,
pune vorbe mari în gând,
Prigonindu-ne trăirea,
ne ucidem cu-ntrebări
Și uităm în adormire
visul marilor chemări...

Tot vorbim de cele sfinte
și de multe-nvățături,
Însă dăm alte-nțelesuri
personalelor măsuri,
Mai tot timpu-n paranteze
punem cazul personal,
Dovedindu-i importanța
prin ieșirea din normal.

Crezi că ai mai mult ca alții,
așa zise bogății,
Viața crezi că le consumă
și preferi să te abții,
Vezi mereu, mereu, finalul,
ca și cum ar fi real,
Omițând că adevărul
niciodată nu-i banal.

N-ai motiv să-ți fie frică...
Multe însă poți să ai
Dacă nu-ți găsești puterea
de ați pune gându-n grai,
De-a trăi prin ce-i dat vieții
cum e dat, fără s-alegi,
Acceptând că unu-i drumul
și măsurile întregi.

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Veste cu temei

Te tot aud spunându-mi o poveste
În care tu, în mod voit, lipsești,
De parcă te ferești să-mi dai de veste
Că-n vis te-alungi, fugind de tot ce ești.

Îmi spui despre mai multe, dintr-odată,
Negând că-n tine totul e dorit,
Și doar te-arăți, în vorbe, împăcată
Cu-n adevăr fardat și primenit.

Aud și văd, mi-e clar și nu mi-e teamă
Să înțeleg ce-mi dai de înțeles,
Mă mai prefac a nu te lua în seamă,
Doar ca să știi că nu prea ai succes.

Povestea ce mi-o spui e mult mai mare,
Ceea ce uiți, eu pot să-ți amintesc,
Și chiar de-și are semne de-ntrebare,
Răspuns îi e firescul omenesc.

N-am cum să cred, nu-mi ești necunoscută
Și, între noi, vorbind, nu poți să negi,
Că n-ai motive să te dai bătută,
Și că-ți dorești trăiri și nopți întregi.

Ți-ascuzi sub vorbe multe amănunte,
Din toate câte ție ți le vrei,
Și chiar de sunt, în felul lor, mărunte,
Speranței tale dau vădit temei.

De veste-mi dai, spunându-mi o poveste,
De ceva ce, curând, real va fi,
Ce va putea de-a pururi să conteste
Că nu ne-am fost miracol, zi de zi.

Se pierde ceva timp, dar nu și vreme,
Cât să nu-ți ai îndemn de răzgândiri,
Și nici să ai un gând de-a te mai teme
De valul unei noi, și mari, iubiri.

Va fi un miez de zi senin, fierbinte,
Și-un pat, ca mărturie, că noi doi,
Ne-am fost poveste fără de cuvinte,
Și goi, acestei vieți, ne-am dat pe noi.

vineri, 20 ianuarie 2017

Model de taină

De multe ori, pe coala de hârtie,
Oprind o clipă gândul călător,
Aș desena, nemaivoind a scrie,
Povestea mea, povestea tuturor.

Din mărturii de timp, demult, apuse
Se regăsesc eternele idei,
Ce s-au uitat, prin vremuri, a fi spuse,
Despre bărbați și chiar despre femei.

Azi multe însă stau, răstălmăcite,
Pe muchii de cuțit și de abis,
De interese-n taină ticluite
Ce trec firescu-n rolul de proscris.

Privită nu-n esență, ci în formă,
Și pusă-n parametri de tipar,
Schimbarea legii s-a numit reformă
De mult grăbită trecere-n zadar.

Dar chiar și-așa, tendința consecventă,
E doar un fard cu farmec efemer,
Ce vrea, prin cadențarea indecentă,
Să definească un absurd mister.

Povestea-i veche, numai lumea-i nouă,
Prin tălmăcire într-un sens invers,
Care împarte totul pe din două,
Și vrea să schimbe pasul după mers.

Trăirea însă nu-i o noutate,
Doar gându-i oarecum înșelător,
Poveștile, de-s vechi, ori noi, sunt toate
Un adevăr, firesc, înălțător.

Cântec șoptit, mereu fiind scânteia,
Ce prin ecou își vrea un alt răspuns,
Un basm de nemurire e femeia,
Și taină imposibil de pătruns.

joi, 19 ianuarie 2017

Trepte de timp

Pe-o margine de vânt mai stau și-ascult,
Cum stelele se strâng pe lângă lună,
Și povestesc de-al lumilor tumult,
De multe ori uitând să mai apună.

Sub pleoapa nopții, visele se-ascund,
Venind din depărtări ori de aproape,
Și-n mod tacit voit se-ntrepătrund
Cu vremuri care vor să le îngroape.

Între abis și Cerul mult înalt
Timpul se face pas peste o clipă,
Crezându-se mereu un celălalt,
Ce nu-și mai are trecerea în pripă.

Și-ntre Pământ și neguri de abis,
Eternitatea-i clipă ce așteaptă
Multiplul echilibru indecis
Spre a se ști de-i tobogan sau treaptă.

Pe scări de timp, ce par fără sfârșit,
Se lasă frântă inima-n tăcere,
Tot căutând, pe prag de infinit,
Un leac pentru o viață în durere.

miercuri, 18 ianuarie 2017

Despre iubire

Iubirea n-are timp de amănunte,
Nici vârstă nu își vrea, nicicum, avea,
Și nici nu știe cum să se încrunte
Ci doar trăirii timp destul își vrea.

Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
Nu-i dă motiv de-a nu rămâne mut
De multele-i pretenții se lipseşte,
Lăsându-l să învețe c-a trecut.

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Nici cum fațade poate nuanța,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Ci doar, rapid, s-o poată dezgheța.

Prezentul e un tot, cu anvergură,
Chiar și-n detaliu e un tot firesc,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură,
Redefinind modelul omenesc.

Nu stă să afle oameni după nume,
Nici faptelor un înțeles a da,
Și nici ce spune despre ea o lume
Ci doar, prin tot, pe om a-l înălța.

Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Având o țintă, nicidecum un plan,
Trecând până și dincolo de moarte,
Trădând, subtil, trăirile în van.

Iubirea n-are timp de amănunte,
Și nici nu știe cum să se încrunte,
Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
De multele-i pretenții se lipseşte,

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Prezentul e un tot, cu anvergură,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură.

Nu stă să afle oameni după nume,
Și nici ce spune despre ea o lume,
Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Trecând până și dincolo de moarte.

marți, 17 ianuarie 2017

Dimineața de viscol

Ninge iubito... ninge... viscolește...
În casă-i cald, afară-i mult prea frig...
Te văd în pat și gându-mi se oprește,
De-ar fi să plec, nu am nici un câștig.

Sânii-ți tresar, dorinței dau de știre
Că-ți ai deja ispita vieții vis,
Și că te știi motiv de-a mea pornire,
De-a tot deschide porți ce s-au închis.

Ochii-ți închiși mă-ndeamnă să n-am teamă,
Să nu mă vreau, la drum de zi, plecat,
Că pântecul, nerăbdător, mă cheamă,
Spre nemurire să mă las purtat.

Îți văd piciorul tresărind a vrere,
Și nu mă pot opri să ți-l mângâi,
Dar nici să mă opresc nu am putere,
Să-ți cer, în visul nopții, să rămâi.

Multa zăbavă nu îmi stă în fire,
Știind că nu mă vrei în timp pierdut,
Chiar rostul dezvelirii-ți cu grăbire
Îmi e, prin tălmăcire, cunoscut.

Încet, încet, te vrei venind sub mine,
Și sânii pradă gurii mele-i dai,
Când mâna nu mai pot a mi-o abține
Să-ntredeschidă poarta înspre Rai.

Nici nu îmi pasă dacă timpul trece,
Al tău mă las, uitând orice cuvânt,
Mi-e parcă bucurie vremea rece,
Surprins de-al relevanțelor avânt.

Când liniștea în juru-ne se lasă,
Ți-aud zvâcnirea pântecului gol,
Ce-mi pare șoaptă care se revarsă
Ca unduirea unui râu domol.

Îți prind din zbor privirea greu fugară,
Când n-am motiv altceva să mai văd,
Nici albul înghețat care, afară,
Mânat de vânturi, e deja prăpăd.

De-aș vrea să plec n-aș ști de ce-aș pleca,
Doar ca să am de unde reveni,
Și-n zori de zi să pot adjudeca
Încă un clar motiv de a trăi.

luni, 16 ianuarie 2017

Timp de nou

De când te știu, trecută-i multă vreme,
Au fost furtuni, și chiar a viscolit,
Ne-am rătăcit printre idei extreme,
Iar uneori de viață am fugit.

Drumul ți-a fost heraldica speranță,
De mult mai mult, de maxim absolut,
Și te-ai făcut model de cutezanță
Știind că nu-ți e totul cunoscut.

Ți-ai fost, urcând, mereu o altă treaptă,
Și drum deschis ți-ai fost și ți-ai dorit,
Durerea ți-ai lăsat-o plânsă-n șoaptă,
Mereu voind al vieții rost tihnit.

Acum te văd altfel, ca niciodată,
Cu orizontul pe dindouă frânt,
De plânsuri și tăcere însetată,
Admonestându-ți gândul de avânt.

Clar nu-ți mai e nimic din ce urmează,
Zorii de zi îți par venind târziu,
Și vezi cum timpul seara deformează,
Fiind, la miezul nopții cusurgiu.

E însă timpul să închizi o carte,
Să lași în urmă vremuri ce-au trecut,
Și orice-ar fi ia-ți drum spre mai departe,
Spre infinit, în sensul absolut.

Că timpu-i scurt și repede se trece,
Dacă-l aștepți rămâi în urma lui,
Și mai mereu cu viața se întrece
Ducând-o-nspre tărâmul nimănui.

duminică, 15 ianuarie 2017

Doină de vreme nouă

Lui Eminescu, omagiu

"De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,"
Că e vremea iarăşi rece
Dar ce-i val, "ca valul trece".
E zăpadă şi e ger,
Şi-şi caută drum spre Cer,

"Că nu mai poate strabate
De-atâta străinatate."

"Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a calare,"
Şi cu ei, alţii, mari hoţi
Ce ne vor săraci pe toţi.

"De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;"
Cei veniţi de peste tot
Cei ce sufletul ni-l scot.


"Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,"
Ca să ia tot ce-au putut,
Şi au luat tot ce au vrut...


Şi au luat cu frenezie,
Tot ce ne era mândrie

"Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte."

"Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,"
Puşi mereu pe pricopsit
Chiar şi drumuri ne-au oprit.

"Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele."
Şi ne-au pus pe toţi la plată,
Mult mai rău ca altădată.


"Vai de biet Român saracul!
Îndărăt tot dă ca racul,"
Toată vrerea-i în cuvinte,
Chiar şi în credinţă minte.


"Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamnă,"
Şi nici noaptea nu-i e noapte,
Chiar şi plânsu-i e în şoapte,


"Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui."
Chiar şi iarna-i e altfel,
Şi-o croieşte pe model.


"De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi"
Curg ca stolul de lăcuste
Din ce-a mai rămas să guste,

"Şi s'aşează pe la noi;
Toate cântecele pier, "
Piere tot ce-i românesc
Piere tot ce-i strămoşesc.


"Sboară paserile toate
De neagra străinatate;"
Că nu sunt cele ce-şi schimbă
Cântul vechi în altă limbă.

"Numai umbra spinului
La ușa creştinului."
De parcă e blestemat,
Şi de Dumnezeu uitat.


"Îşi desbracă ţara sînul,
Codrul - frate cu Românul -"
După sute, zeci de ani,
E făcut pungă de bani,

"De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă -"
Şi-a ajuns, fără să-i placă
"Sărac în ţară săracă!"

"Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,"
Facă-l-ar numai bucăţi
Scos afară din cetăţi,

"Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!"
Orice urmă să îşi piardă
Focul veşnic să îi ardă.


"Ştefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,"
Că e ţara pustiită
De netoţi iar împărţită,

"Las' Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama parinţilor,"
Şi aleargă-n lung şi-n lat,
Dă veste că-i de luptat,
Dă veste că am rămas
Neam bolnav şi de pripas.

"Clopotele să le tragă
Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,"
Să se-audă-n lumea mare
Că vrem vechile hotare,

"Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca să 'ţi mântui neamul tău!"
Şi să-l scapi de grea robie
Acceptată din prostie.


"Tu te 'nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând"
De la Dunăre la Prut
Să fim azi ce tu ai vrut,

"Şi Moldova adunând",
Să fim toţi români de rând.
"De-i suna din corn odată,
Ai s'aduni Moldova toată,"
Cea de-aici şi cea pierdută
Într-o vreme de derută,

"De-i suna de două ori,
Îţi vin codri 'n ajutor, "
Şi va fi atunci să vină
Mult furata Bucovină,

"De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară".
Din Dobrogea, din Ardeal,
Din câmpie, munte, deal

"Din hotară în hotară -"
Din întreaga noastră ţară
"Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzuratorile..."
Îndrăgi-i-ar nebunia
Şi pustiul, şi stihia!

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Portret de muza

Marea sărută ţărmul ars de soare,
Eu te privesc, tăcut, din depărtare...
Dar tot spre sâni, mereu, ochii îmi cad
Mânat, spre ei, de ochii tăi de jad.

Când lumea te privește și se-ntreabă,
De ești, cumva, venită-n mare grabă,
Eu le răspund, șăgalinc, că ești trăiești,
În vise, în speranțe, și-n povești.

Mă duci mereu în lumea armoniei,
Ca să mă fac stindard al poeziei,
Și trupul tău devine lait-motiv,
De fapte și dorințe descriptiv.

Când somnul lin coboară peste gene,
Tu-mi spui despre povești cu Cosânzene,
Și îmi strecori idei mărețe-n suflet,
Voindu-mă purtat de-al șoaptei umblet.

Îmi dai, în miezul nopții, somn cu vise
Și întrebări cu nuanțări concis
Ce-n zori de zi deja devin răspuns,
Fireștii tălmăciri, îndeajuns.

Zorii de zi, cu dor de aventură,
Se-arată-a fi ai tăi dublă măsură,
Lăsându-mă să știu al lumii dor
Năbădăios, meschin, tulburător.

Munții se-nalță până înspre soare,
Ochii-mi privesc mereu spre depărtare,
Femeie ești, femeie te văd eu,
Muză îmi ești mereu, mereu, mereu...

vineri, 13 ianuarie 2017

Orizont de cer

Când cerul înnorat sărută marea
Val de furtuni se-avântă înspre mal,
Îl tot privesc uimit și-i simt mişcarea,
Foșnind mirific, mult prea anormal...

Când luna plină-mbrăţişează norii
Cu ochii-n lacrimi stau și îi privesc,
Aștept, dinspre oriunde, să văd zorii,
Ca orizontul clar să-l definesc.

Când ceru-i clar și zările-s senine
Spre-nalt, spre stele, gândul mi-l trimit,
Acolo unde timpul se abține
De-a spune că doar el e infinit.

De multe ori, tânjind, privesc în zare,
Văd cum renasc uitatele de poveşti,
Spre mai departe-mi caut o cărare
Să-mi fie drum al pașilor lumeşti.

joi, 12 ianuarie 2017

Foc de torță

Pe mal de ape reaprind o torţă,
Şi-mi fac o casă-n trestii, clandestin,
Sedus de-a primăverii mare forţă
Ce pune preț pe clipă şi destin.

Deasupra apei fulgii albi aleargă
Şi-s parcă nişte licurici ce plâng,
Tot încercând învăluriri să spargă
Când peste maluri par că se răsfrâng.

Te chem să ne-ntrecem cu focu-n joacă,
Dacă-i nevoie chiar să-l încălzim,
Şi să-nvăţăm că-i vremea să ne placă
Aşa cum dat acum ni-i să trăim.

Iar când veni-vor zorii peste lume,
Spunându-ne, despre-noptări, poveşti,
Vom şti mai clar de ce şi cum anume
Adevăratul dor de viaţă-mi eşti.

Dar tu te-ai rătăcit şi nu ştiu unde
Gândul chemării mele să-l trimit,
Şi nopţilor să nu te poţi ascunde,
Să nu ai timp de-a vrea un vis zdrobit.

Tot colindând pe drumuri neumblate,
Găsim iubirii timp din când în când,
Spre a trăi, măcar pe cât se poate,
Ceea ce-i dat oricărui om de rând.

Torţa-i aprinsă, e lumină vie,
Şi-ţi poate fi de mare ajutor
Ca drum să-ţi faci, orice ar fi să fie,
Mergând înspre prezent, prin viitor.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Prin ceață, din ceață...

O ceaţă grea se-aşterne între noi...
Și chiar în ea vrea vântul să ne poarte...
Dorindu-și să ne ducă pe-amândoi,
Spre alt tărâm, de dincolo de moarte.

Talazul vremii bântuie hai-hui,
Ne îmbrânceşte-n lături şi ne-adună...
Suntem ca și copii ai nimănui,
De timp uitaţi prin fund de văgăună...

Cuvântul ne e greu a-l asculta,
Pierdut, cândva, în valea marii plângeri,
Chiar ca ecou e-ascuns pe undeva...
Silabele-i dau veste de înfrângeri...

Chiar dacă este azi, la fel, stingher,
Chiar dacă azi e o firavă umbră
Iubirii, totuși i-am rămas străjer,
Știind-o, rătăcind, prin ceața sumbră.

Încă mai cred în nopţile târzii,
Ca-n frumusețea florilor de gheaţă,
Când regăsită-n ceaţa de-amnezii,
Din nou, altfel, ne va trezi la viaţă,

marți, 10 ianuarie 2017

Manifest de om universal

N-am nici un fel de rude la evrei,
Nici nu mă simt prea mult de partea lor,
Stăpânii mei nu sunt mai mult de trei,
Şi ţării mele simt că-i sunt dator.

Nu pot să fiu, la modă, mondial,
Ca-n altă limbă gândul să-mi îngân,
Mă simt, cinstit, un act original,
Trăindu-mi viaţa mea de bun român.

În mine port o bornă de hotar,
La margine de ţară am crescut,
Acolo unde românismu-i clar
Şi, niciodată, nu s-a dat bătut.

Fireşte, nu-s evreu, nu sunt german,
Nu sunt francez, şi nici maghiar sau rus,
Şi nici megaloman american,
Să uit că sunt român nu sunt dispus.

Mai toţi aceştia ne-au vorbit de rău,
Chiar şi prin foc şi spadă ne-u trecut,
Dar fiecare-şi are dreptul său,
Un drept ce-l vreau mereu recunoscut.

Pe cei ce-s anti-neamuri îi detest,
Această ură e un grav concept,
Eu îi iubesc, în formă de protest,
Dar antiromânismul nu-l accept.

Mereu am învățat de la bătrâni,
Şi neuitând de ei, solemn declar,
Că sunt, contrar şovinilor români,
American, şi rus, ba chiar maghiar.

Pe unii dintre ei i-am cunoscut
Trăindu-şi viaţa lor de zi cu zi,
Şi n-a fost greu, în pace, să discut,
Despre ce-am fost, ce suntem, ce vom fi.

Poporul rus mi-a fost şi-mi este drag,
Esenin m-a făcut să înţeleg
C-au fost cu Dumnezeu şi în Gulag
Ca să-şi păstreze spiritul întreg.

Oricât maghiarii m-au dezamăgit,
Trăind cu ei, prieteni am rămas,
În casa lor străin nu m-am simţit,
Prin Petofi, de ei mă simt atras.

Germanilor le port mereu respect,
Eu din rigoarea lor am învăţat
Că onorabil nu-i nici trasu-n piept,
Nici adevăru-n taină nuanţat.

Ca fraţi mi i-am simţit pe scandinavi,
La cehi m-am dus cu dor, de sărbători,
Şi i-am iubit mereu pe iugoslavi,
Ştiindu-i demni şi aprigi luptători.

Din tragedia anticilor greci
Am moştenire dorul de Olimp,
Şi căutarea-mi, prin biblioteci,
A noi dovezi, ce s-au pierdut prin timp.

Dar în esenţă tot român rămân,
Cum toţi ai mei au fost, de mii de ani,
Simţind chiar şi în sânge că îngân
O doină, din Carpaţi şi din Balcani.

Şi-ntr-o mereu aceeaşi limbă cânt
Durerea de-a ne şti mereu furaţi
De câte o bucată de pământ,
Şi, uneori, chiar de români, trădaţi.

Nu pot să fiu mason de grad ocult,
Nu pot să fiu, cumva, indiferent,
Şi să îmi am motive să exult
Când văd dezastrul ţării inerent.

Accept culturi, să-nvăţ nu-mi este greu
De la oricine, ceva ce ni-i bun,
Dar nu ca să devin un fariseu,
Ci, pentru România, un tribun.

Eu nu declar că sunt un patriot,
De ţară însă n-am să mă dezic,
Un altceva să fiu nu ştiu, nu pot,
Trăirea de român să o explic.

Aşa mă simt, şi doar atât rămân,
Nu pot să fiu, cu sila, mondial,
Dar până-n vecii vechilor rămân
Un simplu om, mereu universal.

luni, 9 ianuarie 2017

Corolar fără risipă

Ai fost cândva o clipă de speranță,
Când timpul nu-și avea, trecând, motiv,
Când nu-mi găseam nici gând de cutezanță,
Și mă vroiam imbold ultimativ.

Într-un normal, firesc, fără risipă,
Sânii-ți în palma-mi zorii i-au lăsat,
Simțind a fi predestinata clipă,
Prin rostul faptei visul ne-am urmat.

Nici un motiv de searbădă tăgadă
N-ai vrut să am și nu ai vrut să ai,
Lăsând-mi ochii ochii să ți-i vadă
Când înspre Ceruri tainic te-nălțai.

Toată vibrai și pântecul, ca floarea,
Mi-era dorinței mele orizont,
Punându-mă să uit încrâncenarea
Luptei cu focul pe al vieții front.

Mă arătam grăbit, cu îndrăzneală,
Să facem rostul faptei împlinit,
Să mi te lași, privirii mele, goală,
Simțindu-mă, de trupu-ți, ispitit.

Și într-a zilei, limpede, lumină,
Când sânii ți-i simțeam sub piept striviți,
Vedeam privirea, caldă și senină,
În ochii-ți, de nesomn, prea obosiți.

Mă căutai, strângându-mă-ntre coapse,
Teamă să n-am, să vreau să zăbovesc,
Ca-n clipa întregirii prin sinapse,
Să fim un corolar Dumnezeiesc.

Erai a mea, eram al tău... și-n tine
Mă duplicam cu sens generativ,
Știind că toate au motiv în sine
Și clipa are rost imperativ.

Simțeam trăiri în pântecu-ți fierbinte,
Dorindu-mă de timpuri opritor,
Și uitător al marilor cuvinte,
Cutezător, mai mult cutezător.

Mi-era, plecarea-n grabă, iminentă,
Plecam în lumea mea de om pierdut,
Dar devenisei clar omniprezentă,
Și viitor erai, n-aveai trecut.

Te ridicasei și pășeai agale...
Eram, din nou, mai mult ca ispitit,
Mi te-arătai să știu că-mi ești o cale
Spre viața ce o am de împlinit.

duminică, 8 ianuarie 2017

Lupta morilor de vânt

Morile de vânt nu s-au oprit,
Au luat doar altă-nfăţişare,
Lumea toată-i clar, s-a înnoit,
S-a lăsat cuprinsă de schimbare.

Chiar şi vântul e acum schimbat,
Face tot mai multe rotocoale,
Rolul ce-şi avea şi-a cam uitat,
Cozii sale îşi tot dă târcoale.

Morile se-nvârt mai mult în gol,
Nu mai sunt acum de folosinţă,
Chiar li s-a impus un protocol,
Ca să-și scoată rostul din conştiinţă.

Rolul lor e-acum decorativ,
Rolul le-a rămas doar în poveste,
Pentru unii însă-i atractiv,
Când se-ndrepăţesc să se conteste.

Cu puţin motiv şi mult război,
Oiştea vieţii e o lance ruptă,
Şi mereu se face tărăboi
Ca să se audă de-a lor luptă.

Tot mai multe-s noi, deşi sunt vechi,
Şi e cinic gândul de stagnare,
Când, puţinii, ce mai au urechi,
Spun că neştiinţa e-n schimbare.

Cresc, pe mai oriunde, mori de vânt,
Alteori în minte sunt purtate,
Chiar cultura lor a luat avânt,
Şi, mai nou, sunt tehnologizate.

Cum puţini sunt cei ce le-au învins,
Şi se ştiu de luptă doritoare,
Vom găsi pământul parcă nins
Cu zăpezi de vorbe măritoare.

Iar când nimeni nu va mai voi
A le da motive de-a fi stele,
Ceva nou sub soare-atunci va fi,
Când se vor lupta ele-ntre ele.

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Rol de actori

Suntem cu toţii nişte bieţi actori
Ce ne urcăm, în zori de zi, pe scenă,
Plângându-ne, pe seară, de-o migrenă
Ce, prin recul, ne dă şi mari fiori.

Ne mai jucăm de-a dragostea, spunând
Că al iubirii foc se tot aprinde,
Şi uraganul lumii-l tot extinde,
Cu mult mai mult decât ne-ar fi în gând.

Punem mereu speranţe la sertar,
Ducându-ne cu gândul înspre stele,
Chiar dacă poartă amăgiri în ele,
Făcându-l, tainei, preasfinţit altar.

Şi mai jucăm, din când în când, un rol,
Când sărutăm ca Iuda, spre a vinde,
Pe doi arginţi, ori, cumva, pe merinde,
Împreunări cu iz de protocol.

Vorbim, în vis, de-al zborului înalt,
Mereu privind, în gol, spre adâncime,
Punând mereu pariu pe-ntunecime,
Considerând urcuşul simplu salt.

Doar ochii ne trădează, lăcrimând,
Oricât ni-i vrem ascunşi prin neclipire,
Oricât ni-i vrem căzuţi în adormire,
Orice, prin fals, ne vrem trăi în gând.

vineri, 6 ianuarie 2017

Orizont de clipă

Natura-şi face ordine prin minte,
Mizând pe calmul orelor târzii,
Și stând mereu, în gând, cu cele sfinte,
Iarna brodează fin dantelării.

În vremea ei, în care fulgii-n joacă,
Ascund, sub alb, cam tot ce-i de văzut,
Și glazurează brazi cu promoroacă,
Uitările-și iau drum înspre trecut.

A fost un an, altfel, să se sfârșească,
Lăsându-ne ce și-a avut real
Și tot ce-a fost menit să se-mplinească,
Dar s-a oprit simțind al iernii val.

E tot mai albă raza de lumină,
E tot mai alb al clipei orizont,
Esența ei, eternă și divină,
Dă rost coexistenței prin afront.

Se limpezește apa în izvoare,
Nemaivoind să tremure în frig,
Când ochii și-i deschide înspre soare,
Găsindu-și copca un real câștig.

Și-ntregul cer, la rândul lui se zbate,
Să înțeleagă tot ce-i de-nțeles,
Să fugă de cărări întortocheate
Și de al lumii noastre clar regres.

Natura, întru tot, se ordonează,
Își pune adevărul în prim-plan,
Și, prin contururi, sensuri creionează,
Pentru atât cât poate fi un an.

joi, 5 ianuarie 2017

Hoți de lemne

Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu spuneţi,fără noimă,"Ăştia fură!",
Lăsaţi-vă, un timp mărunt, de ură,
De ce-aţi vrea legea "dinte pentru dinte"?

Drumul ne e mereu, mereu, cu teamă,
Chiar şi de-acasă spre pădure,
Că orişicine vede o secure
Gândeşte doar la a pădurii dramă.

Noaptea muţim, vorbim numai în semne,
Şi nu prea avem drumuri pe şosele,
Veşnic uităm că ceru-i plin de stele,
Contează doar să ducem casei lemne.

Ne inventăm tot timpul o minciună
Pentru oricine mersul ni-l întreabă,
Pentru prea multa arătata grabă
Prin nopțile geroase, fără lună.

Nu ne întreabă nimeni ce motive
Ne-au transformat în truditori de noapte,
Dar suntem judecaţi că facem fapte
Ce au urmări extrem de distructive.

Pentru pedepse legile sunt multe,
Şi, pururi, circumstanţe agravante,
Dar în virtutea legii arogante,
Nimeni nu stă o clipă să ne-asculte.

N-avem ce face, că sunt scumpe toate,
Iar munca noastră nu e de valoare,
Când casa-ntreagă-n frigul iernii moare,
Punem în joc şi sfânta libertate.

Tăiem ce-i bun de foc şi pe alese,
Şi doar atât cât e de trebuinţă,
Lemn pentru foc, deci lemn de folosinţă,
Nu pentru bani ori alte interese.

În alte vremuri noi am pus pădurea,
Ne-am îngrijit de ea să crească mare,
Şi ne ştia şi ea pe fiecare,
Nicicând nu am atins-o cu securea.

Mare fiind, mereu ne lua în seamă
Ştia, parcă mereu, ce ne lipseşte,
Şi ne-ajuta să-o ducem omeneşte
N-aveam, ca azi, de ierni atâta teamă.

Vremuri s-au dus, acum e altă vreme,
Pădurea a fost dată-n stăpânire,
Iar noi, suntem o vagă amintire,
Prezenţi în ştiri, ca teme şi probleme.

Legea-i la voi, puterea e a voastră,
Furăm, din când în când, câte-o căruţă,
Frigu-i la fel ca legea, nu ne cruţă,
Cu el însă luptăm în legea noastră.

La drama vieţii nimeni nu gândeşte,
La traiu-n sate nu se ia aminte,
Dar de s-ar scoate dinte pentru dinte
Ar înţelege mulţi ce le lipseşte.

Noi suntem hoţi... Dar vouă ce vă pasă?...
La tot ce facem noi sunteţi atenţi,
Dar voi la voi priviţi indiferenţi,
Vă e destul că staţi închişi în casă.

Nici noi, nici voi, n-avem deloc putere
Ceea ce ştim că-i strâmb să îndreptăm,
Noi însă n-avem cum să exultăm,
Ieşind în stradă pentru o părere.

Cu vrerea voastră face puşcărie,
Tot timpul suntem cea mai bună plată,
Ai unei legi de alţii comandată
Dar şi de voi impusă cu tărie.

Orice va fi, în plină zi, ori noapte,
Cât fi-vom vii, ori de vom fi morminte,
Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu judecaţi greşit aceste fapte.

miercuri, 4 ianuarie 2017

De om, de domn, de somn

Omul care-ajunge domn
Dacă nu mai este om,
S-au urcat deja în pom
Și își doarme-al morții somn.

Zbateri fără sens, fără motive,
Se tot vor firesc esențial,
Însă-s doar senzații convulsive,
Derivând din patosul banal.
Nu-și mai are, nimeni, să-nțeleagă,
Timp care să-i fie nepierdut,
Cum și când, în mod absurd, se neagă
Chiar și adevărul absolut.

Unii spun că faptele li-s bune,
Alții spun că totu-i evaziv,
Adevărul tot mai rar se spune,
Interesu-i clar și volitiv.
Excelenţa-i cauză de formă,
Un delict fanatic și debil,
Care pune-o pedică enormă
Drumului uitat a fi servil.

Dincolo de clipa următoare
Datul omenesc e doar decor,
Pus, ca punct, sub semnul de-ntrebare,
Când e dat să fie-al tuturor.
Prea puține vorbe trec în fapte,
Mult prea multe nu-și mai au nici rost,
Mult prea multe întrebări în șoapte
Pun accent pe vremuri care-au fost.

marți, 3 ianuarie 2017

Printre replici şi acuze

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând,
Şi chiar de nu mă vreau în primul rand,
Ştiu cât de-nalt e vârful unui munte.

Mâinile-mi stau unite-n rugăciune,
Dând relevanţă unui gând firesc,
Lăsându-mă să ştiu că-ntineresc
Şi uit de orice mare slăbiciune.

Nicicui, nu văd motive, să-mi cer scuze
Pentru ceva ce este fapt real,
Văzut de ipocriţi ca anormal,
Generator de replici şi acuze.

Trăind ca-n vis, a dragostei poveste,
În suflet redevin adolescent,
Şi nu pot fi, în nici un fel, absent
Din viaţa mea, când vrea să-mi joace feste.

Şi iarăşi simt că a-nflorit iubirea
Pe un lăstar din sufletu-mi boem...
Din el va prinde viaţă alt poem,
Ce-şi va-mplini, cândva, cumva, menirea.

luni, 2 ianuarie 2017

Semănător de dor

Îmi tot doresc o pană de rubin
Să scriu iubirilor pierdute,
Și vers profund să le închin,
În noaptea strofele tăcute...

Ieşite, ca dorință, din penel
Vor fi menite gândul a-l seduce
Dând poeziei formă de rondel
Sau epitaf ce-mi fi-va scris pe cruce…

Penelul îmi va fi toiagul drept,
Și arc în nesfârșita-mi vânătoare,
Și, mai mereu, duhovnic înțelept
Sfidându-mi firea mult căutătoare.

Pe-nalții munţii ai sufletului greu,
Pe albul câmp al colii de hârtie,
Cuvântul viu, trimis de Dumnezeu,
Va semăna, ori dor, ori bucurie.

Temându-se că norii sunt prea grei,
Doar lacrima metaforei cernite,
Mă va-ntreba ce știu de pașii mei
Ce bat la poarta viselor rănite.

Iar de-mi va fi dorința dor mărunt,
Privi-voi, ca și astăzi, înspre stele,
Și-mpovărat de-al tâmplei păr cărunt,
Ajunge-voi, un vers, rostit de ele.

duminică, 1 ianuarie 2017

Iarnă la Putna

În Bucovina ninge românește,
Ca-n vremuri vechi, în vremuri de demult,
Ca-n vremuri când știam cum se trăiește
Departe de-al absurdului tumult.

Brazii ce-s plini cu alburi de lumină,
Prin rostul lor de lumânări cerești,
Iarăși aduc la forma lor divină,
Uitate obiceiuri românești.

În valea Putnei e zăpadă mare,
Și încă ninge, alb, frumos, curat,
Sfințind străvechiul loc de închinare
Ce chiar de Dumnezeu ne-a fost lăsat.

Din munți coboară, molcom șerpuite,
Pe vaduri ce-au uitat să-și aibă mal,
Valuri de nori, de vânturi primenite,
Purtând blazon de timp medieval.

Ne luminează, cald, ca o făclie,
Bătrânul Daniil, prea mult uitat,
Lăsându-ne speranța pururi vie
Că viața-i darul cel mai minunat.

Se mai aude zvon de veche larmă,
Venind dintr-un trecu cândva tumultuos,
Că nu-i e dat nici lui mereu să doarmă
Când alb e tot, când totu-i prea frumos.

Și totu-i vis, lumină din lumină,
Sub pas zăpada scârțâie ușor,
E iarnă-n româneasca Bucovină,
Și-i românesc întregu-i alb decor.