Cu tine-am spus, în fel şi chip, cuvinte,
Nu mi-am găsit motiv să le aleg,
Am spus cam tot ce mi-a trecut prin minte,
Ca adevărul să îl ştii întreg.
Am spus de toate, multe-mi sunt uitate,
Chiar ţi-arătau că nu am nici un gând,
Din fantezii sau fapte întâmplate
Într-un cândva sau un real curând.
De reguli n-am putut să mai ţin seama,
Când totul se-ntâmpla în timp real
Şi nu-ncăpea în nici o formă teama,
Fiind, deopotrivă,luaţi de val.
Multe am spus din câte, niciodată,
Nu mi-a fost dat nici mie să le spun,
Ştiindu-te la fel de vinovată
Precum pe mine mă credeam nebun.
M-am învăţat, cu tine, să nu-mi pese
De-nvăţătura omului frustrat
Ce crede că doar vorbele alese
Arată cât e omul e curat.
Nu m-am oprit la minima idee
De-a-mi însuşi al lumii calapod,
De-a te minţi doar fiindcă eşti femeie
Şi viaţa-ţi e mereu un eşafod.
Ţi-am spus deschis, prin vorbele puţine
Ceea ce dat era să fie spus,
De multe ori mai repede ca tine,
Că, pentru noi, nimic nu e în plus.
Am spus cuvântul neaoş, româneşte,
Ştiind că dă realul înţeles
La ceea ce, prin fapte, se trăieşte
Şi vieţii-i pietruieşte drum ales.
Gândind la tine, tot nu am cuvinte
Culese dintr-un mediu elevat,
Sau, poate, nici nu vor să-mi vină-n minte,
Văzându-mă cu viaţa ocupat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu