Îmi tot doresc o pană de rubin
Să scriu iubirilor pierdute,
Și vers profund să le închin,
În noaptea strofele tăcute...
Ieşite, ca dorință, din penel
Vor fi menite gândul a-l seduce
Dând poeziei formă de rondel
Sau epitaf ce-mi fi-va scris pe cruce…
Penelul îmi va fi toiagul drept,
Și arc în nesfârșita-mi vânătoare,
Și, mai mereu, duhovnic înțelept
Sfidându-mi firea mult căutătoare.
Pe-nalții munţii ai sufletului greu,
Pe albul câmp al colii de hârtie,
Cuvântul viu, trimis de Dumnezeu,
Va semăna, ori dor, ori bucurie.
Temându-se că norii sunt prea grei,
Doar lacrima metaforei cernite,
Mă va-ntreba ce știu de pașii mei
Ce bat la poarta viselor rănite.
Iar de-mi va fi dorința dor mărunt,
Privi-voi, ca și astăzi, înspre stele,
Și-mpovărat de-al tâmplei păr cărunt,
Ajunge-voi, un vers, rostit de ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu