Scrisoare prin timp pierdut

Eu nu mai ştiu nimic de tine,
Mi te-au furat stihii străine,
Te-aştept şi eu, te-aştept mereu,
Dar tu nu vii, copilul meu!...

Crezut-ai vorbe-nveninate
Ce te-a făcut să ai păcate,
Mă rog mereu la Dumnezeu,
Eşti, orice-ar fi, copilul meu!...

Aşa mi-e dat, să mi se-arate
Oricâte fapte întâmplate,
Le ştiu... De-i bine sau e rău,
Nu-s un străin, sunt tatăl tău.

Pentru ambiţii şi minciună
Nu ne vor unii împreună,
Orice-ai greşit, te iert mereu,
Te iert mereu, copilul meu!...

Săraci de duh şi răi la fapte
Vor între noi a vieţii noapte,
Dar nu mă las, chiar dacă-i greu,
Eu lupt mereu, copilul meu!...

Absurdul încă ne desparte,
Făcând aproapele departe,
Dar ştie numai Dumnezeu
Ce mult te-aştept, copilul meu!...

Şi trece timpul tot mai greu,
Pe unde eşti, copilul meu?...

Însemn pe suflet

Parcă ireal şi incredibil,
Focul negru reuşesc să-l sting,
Şi-nteleg de ce, trăind penibil,
Unii cred că cerul îl ating.

Criza de destin restructurat
A lăsat amprente de noroi,
Şi s-a vrut ca sufletul, furat,
Să rămână pribegind prin ploi.

Răstignit de-al crucii greu însemn,
Între plus şi minus infinit,
Pragul este singurul consemn
Exilat pe vârfuri de cuţit.

Parcă-i o pecete în adaos
Sufletul strivit de-un alt contur,
Când mereu se prăbuşeşte-n haos
Acuzând pe alţii de sperjur.

Doar un semn cu umbre de peceţi
Face drum, prin nopţi, spre dimineţi.

Vremea..., timpul...

Vremea trece, timpul trece,
Vântul iernii-i iarăşi rece,
Caut umbra de lumină
Să fiu absolvit de vină!

Vremea trece, timpul trece,
Simt că-n jur e totul rece,
Ştiu că nu am nici o vină,
Când văd lacrimi în lumină.

Vântul iernii-i iarăşi rece,
Simt că şi prin suflet trece,
Dar mă-mpinge spre lumină
Să ştiu ce va fi să vină.

Caut umbra de lumină,
Ştiu că toţi mă văd de vină,
Vremea fără voie trece,
Simt că iarna-i tot mai rece.

Să fiu absolvit de vină
Mi-aş da foc... Şi vreau lumină,
Şi când toţi se plâng că-i rece
Eu le-arat că timpul trece.

Destin în haos

Va fi un mâine ars de-atâta soare
Încât şi noaptea se va lumina,
Din când în când, iluzii trecătoare
Al gândului hotar vor asalta.

Voi da o clipă ceasul înainte
Să pot privi ce ştiu că va urma,
Să simt că sunt strivit printre cuvinte
Când nimeni nu-nţelege fapta mea.

Şi ceasul să o ia din nou la fugă,
Să uit că timpul poate exista,
Să mai agăţ de minutar o rugă...
Ceea ce sunt, normal, se va uita...

Doar pasul pus prin timpuri trecătoare
Va fi însemn că umbrele rămân,
Că, învelind o lacrimă în soare,
Dezastrul lumii pot să îl amân.

Neştiutor devin fără de veste
Când toţi se-ntreabă câte pot să ştiu,
Rearanjez a vieţilor poveste
Şi nu-nţeleg de ce adorm târziu.

Când complicaţii tot mai inutile
Redirijează gândul spre contrar,
Din nopţi fac doar hotarul dintre zile
Şi-ntrezăresc un joc ascuns, murdar.

Iar viitorul parcă e o carte
La care-am scris şi încă am de scris,
Şi înţeleg că timpul e pe moarte,
Nemaiputând avea un sens precis.

Eternitatea încă e emblema
Machiată cu un fard contrafăcut,
Extrapolând consensual dilema
Excesului de haos absolut.

Când toate-s fără sens, cum unii vor,
Eu sunt un ghimpe-n ochii tuturor.