Focul negru reuşesc să-l sting,
Şi-nteleg de ce, trăind penibil,
Unii cred că cerul îl ating.
Criza de destin restructurat
A lăsat amprente de noroi,
Şi s-a vrut ca sufletul, furat,
Să rămână pribegind prin ploi.
Răstignit de-al crucii greu însemn,
Între plus şi minus infinit,
Pragul este singurul consemn
Exilat pe vârfuri de cuţit.
Parcă-i o pecete în adaos
Sufletul strivit de-un alt contur,
Când mereu se prăbuşeşte-n haos
Acuzând pe alţii de sperjur.
Doar un semn cu umbre de peceţi
Face drum, prin nopţi, spre dimineţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu