Cu mine, de bine

Cu mine, spui, și-ai spus, că nu ți-e bine
Deși în mod paradoxal te enervezi,
Spunând că nu mai vrei să îmi cedezi,
Că locul cel dintâi îți aparține.

Iar uneori te pui la îndoială,
Pui la-ndoială faptele firești
Și îmi declari că nici nu mă iubești
În forma ce tu spui că-i ideală.

Prin umbre vechi te vrei acum descrisă,
Uitând de timp, ca minim amănunt,
Uitând de adevărul cel mai crunt
Că mi te-ai vrut, pentru vecii, promisă.

Și nu mai vezi departe, doar aproape
Concretului îi mai permiți idei,
Fiindu-i vieții, în prim-plan, temei,
Ca nu cumva controlului să-ți scape.

Dar fără mine nu îți este bine,
Nu poți să treci de-al dorului tumult,
Și, clipelor, când îți dorești mai mult
Le dai în dar doar simplele rutine.

Când ți se-arătă noaptea că-i reală
Și miezul ei ia formă de tipar,
Simți că firescul vieții calendar
Îți cere, despre treceri, socoteală.

Și-așa-ți aduci aminte, iar, de mine,
Gândindu-te că poți să îmi cedezi,
Uitând, prin fapte să te enervezi,
Că, totuși, doar cu mine-ți este bine.

Amprentă de tărâm

Sunt puntea către alt tărâm,
Cu pas deschizător de cale,
Pus ca amprentă-n caldarâm,
Contrând ideile morale.

Contrar ideii de proscris,
Chiar cu speranțele ucise,
Vă sunt, așa cum am promis,
Făuritor de-nalte vise.

Și sunt reper când, prin furtuni,
Uitați de zilele senine,
Crezând în ternele minuni
Întemeiate pe suspine.

Cu pasul meu, greu, apăsat,
Părând de multe ori agale,
Urme în urmă am lăsat
Să știți fugi de-a vieții vale.

Mereu veți ști că-s lângă voi,
Oricum ar fi să fie viața,
Ca vestitor de vremuri noi
Când voi vedeți în jur doar ceața.

Idee voi putea să fiu
Când veți găsi urmări în fapte,
Nemuritor, de-a pururi viu,
Văzut, simțit, în miez de noapte.

Și chiar când nu mă veți simți,
Cuprinși de-a vieții oboseală,
La voi, în vise, voi veni,
Ca să scăpați de îndoială.

Sunt lupul alb ce rar e întâlnit,
Ce nu stă locului o clipă
Și chiar de-i trist și nedormit
Nu-și simte viața în risipă.

Reper în nerăbdare

Îți sunt reper și piatră de-ncercare,
De la-nceput ți-am spus, am fost cinstit,
Ca drept mergând, știind să ai răbdare,
Golgota să o ai ca țel finit.

N-am pus, în nici un fel, la îndoială
Puterea-ți de-a-ntreba printr-un răspuns,
Însă știam că fără de migală
Răspunsul n-o să-ți fie de ajuns.

Te-am îndemnat, prin firea mea, la fapte
Croite pe tiparul omenesc,
La ceas de seară și în miez de noapte,
Și-n miez de zi, de-așa a fost firesc.

Ieșind din felul ordinii comune,
Ieșind din categoricul banal,
Voie ți-ai dat ideii de-a supune
Chiar și contrariul planului real.

A fost un tot, format din nopți și zile
În care n-aveai cum să nu-nțelegi
Că dincolo de întrebări subtile
Îți voi lăsa puterea să alegi.

Eu chiar știam c-ai să alegi în pripă,
Știam că n-ai să vrei să schimbi nimic,
Lăsând chiar și trăirea în risipă,
Numindu-mă un om cu rolu-i mic.

Găsit-ai calea ce-o credeai ușoară
Găsind plecarea drum normal, firesc,
Ca adevărul trist să nu te doară
Că-n tine eu, de-a pururi, dăinuiesc.

Dar totul e o nouă rătăcire,
Privești din nou un orizont suspect,
Ce-ți dă avânt de falsă tălmăcire
A simplului, firescului aspect.

Reperele, fără să știi, se schimbă,
Și-ai să te vezi, schimbată, în oglinzi
Ce nu vorbesc aceeași veche limbă
Și nu-ți mai dau motive să te-aprinzi.

N-ai să-nțelegi, n-ai să mai ai răbdare,
Cu neputința ta te vei lovi,
Că ea, punându-ți viața la-cercare
Va încerca mereu a te trezi.

Și-n zori de zi, o zi ce nu-i departe
Va fi să vezi un nor, răzleț, pe cer,
Ce îți va fi imbold și semn de carte
A ceea ce îți spun... Că sunt reper...

Ca piatră de-ncercare, într-o noapte,
Ce se va face noapte de hotar,
Leac îți voi fi, prin cumulul de fapte
Cu rol fixat de-al vieții calendar.

Apoi va fi întâia zi senină
Și-ntâia zi cu rost și cu temei,
Când n-ai să-ți mai găsești o altă vină
Simțind că ești femeie-ntre femei.

Contur de pereche

La ceas de seară stau în așteptare
Oprind din arderi stelele ce cad,
Reîntregind a vieții întâmplare
Ce-a readus pâraie vechi în vad.

Tivind un colț zilei începute,
Avidă de-a ne-mpinge în neant,
Răgaz nu am căci știu, mi-s cunoscute,
Cele ce poartă marca 'important'.

Stea lângă stea... Se vede, în pereche,
Lumina dau, la schimb nu cer nimic
Și nu se tem de cei ce, la ureche,
Minciuni nerușinate le tot zic.

Chiar noapte ce o cred, cei mulți tăcută,
Dă multor adevăruri un contur
Prin care lumea e altfel văzută,
Prin orizontul ei mereu obscur.

Tocmai așa tăcerea ei vorbește
Cu cei ce vor s-audă timbru-i clar
Păstrând un ritm ce nici nu se grăbește,
Nici nu se vrea o trecere-n zadar.

Și doar așa, din visele uitate
Printr-un cotlon al multor amăgiri,
Se regăsește clipa care poate
Redefini firești redefiniri.

Evaziv de plan extins

Cele dintâi cuvinte-au spus de toate,
Ideile au plan mereu extins,
Tentința lor voind mereu a scoate
Vederii vieții foc deja aprins.

Sintetizând, punctat, doar amănunte,
În primul plan, ai pus ce nu ai spus,
Ca toate, când vor fi să se confrunte
Să se așeze drept, ori jos, ori sus.

Chiar dacă, prin destula înălțime,
Nimic nu se arată dovedit,
Toate își au concretă profunzime
Și țel real, de clipe definit.

Prin clare suprapuneri deductive,
Ideile se întrețes firesc
Și orice-ar fi, accente evazive
Duc tot mereu spre rostu-ți omenesc.

Cuvinte-au vorbit, și-au pus amprenta
Pe marele-adevăr din viitor
Când fi-vei, mai mereu, adolescenta
Ce-și va avea dorințele cu dor.

Ideile au curs și-au dat o formă
Consensului de treceri peste prag,
Simțind, în profunzimi, marea reformă
Ce mari neînțelesuri dă-n vileag.

Mi te-au descris cum fi-va să se vadă
Trupu-ți golit de-al hainelor secret,
Lăsându-mi-te, tainic, noaptea, pradă
Ca să mă știi ca om real, concret.

Și-au spus, concret, cum se va ști urmarea
Fiindu-ți adevăr definitiv
Când lumii va da semne întâmplarea
Că totul a fost clar, imperativ.

Miză de criză

Azi toată omenirea e în criză,
și-i tot mai mare lipsa de idei,
cum mare e și lipsa de temei
la cei ce pun chiar libertatea miză.

Mulți sunt cobai ai propriei neștiințe,
ei sunt cobai ai lipsei de-adevăr,
de-aceea iau extremele-n răspăr
și-și au idolatriile credințe.

Privesc mereu, în jurul lor, cu frică,
chiar de dușman iau simplul calendar,
văzând că ei sunt trecere-n zadar,
și asta, viața, mult le-o mai complică.

În frica lor, ce spun c-o au, de moarte,
stă lipsa de motiv și hotărâri
de a trăiri urcări și coborâri
în drumul ce așa e-n spre departe.

Dar drumul lor, voit pe scurtătură,
nu are loc de drumul tuturor,
împiedicat de-al umbrelor decor
și mult prea multa lipsă de măsură.

Mișcarea de repere în derivă
are un rol, spun cei fricoși, normal,
că nu-i firesc să fii principial
și nici să ai o largă perspectivă.

O mare, tot mai mare-nghesuială
se vede-n închinarea pe la porți
de parcă pe pământ trăiesc doar morți,
avându-și viața simplă brambureală.

Tocmeala e la mare prețuire,
principii vechi, mințit, se ocolesc,
găsind pe cei ce doar la bani gândesc
cum tot vorbesc de marea dăruire.

Se zvârcolește lumea, criza-i mare,
mulți fug de-a se gândi la viitor,
alții visează drum înălțător
fugind și ei de semnul de-ntrebare.

Nimic nu-i clar, scăparea nu se vede,
norii furtunii sunt la orizont,
tăcerea e chiar ea al luptei front,
dezastrul mondial se întrevede.