marți, 21 septembrie 2021

Puţin convins, trecător

De-atâtea ori s-a spus că trec prin moarte,
Că n-am să pot să mă întorc din drum,
Iar, mai apoi, că-i greu s-ajung departe
Şi bine-ar fi tăcerea să-mi asum.

Mi s-au mai dat şi termene precise
Fixate în căderi sau decăderi
Ca nu cumva să mă îmbăt cu vise
S-ajung să spun că mâine a fost ieri.

Chiar m-au lovit ideile cu pietre
De nu puteam altfel să fiu lovit,
Şi mă voiau ca scrumul de prin vetre
Când ploile le sting necontenit.

M-am ostenit cu gânduri fără fapte
Pe graniţa acestui timp ocult,
Pierzând speranţa viselor de noapte,
Ca nu cumva să vreau visa mai mult.

Dar visele, lipsindu-se de vină,
Concretizând conceptul expansiv,
S-au definit ca umbre de lumină
În clar consens cu-al clipelor motiv.

Şi am trăit, an după an, de toate,
Urcând oricum, chiar şi văzut căzând,
Din piatră seacă apă să pot scoate,
Şi chiar să râd când dat ar fi să plâng.

Orgoliul l-am lăsat a fi ispită,
Uitându-l într-un timp nedefinit,
Să pot trăi o noapte mărginită
De-al zilei prag şi-al faptei rost sortit.

N-am să contest... posibil că prin moarte
Am şi trecut, dar poate-am fost grăbit,
Aveam, şi am, în gând s-ajung departe,
Şi nu mă simt deloc prea obosit...

duminică, 19 septembrie 2021

Noutatea de context

Povestea ta e pentru tine nouă,
Şi-ţi este greu, prea greu să o-nţelegi,
Părându-ţi adevărul rupt în două,
De-o lume ce îşi are alte legi.

E pentru tine nouă, însă-i veche,
De multe ori, cumva, te-am prevestit,
Din vremea când, ad-hoc, eram pereche
Şi nopţii bucurii i-am dăruit.

În juru-ţi e prea multă răutate,
Şi mulţi ce cred că ai ajuns vânat
Strivită de o falsă libertate
În care cu motiv te-ai avântat.

Vorbe prea multe, lipsa de măsură
Te-arată prin castele de nisip
Cu fapte de extremă anvergură
Ce lasă urme chiar şi pe-al tău chip.

Mi-a tot trecut prin gând această vreme,
Şi te-am văzut în ea trăind, în vis,
De-aceea ştiu că ai de ce te teme,
Ştiu că te vezi căzând într-un abis.

Abisul e, prea bine ştii, aproape,
Mereu la fel şi tot mereu altfel,
Voit de cei ce vor mereu să scape
De-al neputinţei evident apel.

Chiar mlaştini, dedesubt, ţi-s pregătite,
Şi îngropări sub maluri de gunoi
Cu vorbe de ocară, pregătite,
De cei ce sunt cu sufletu-n nevoi.

Dar toate se vor stinge într-o noapte
Când ne vom fi aşa cum ne-am mai fost,
Părtaşi la adevărul unei fapte
Ce va lăsa urmărilor un rost.

sâmbătă, 18 septembrie 2021

Efemera opoziţie

Acum suntem străini... Aşa îţi spui
Şi crezi că starea asta va tot ţine,
Chiar dacă eu îţi spun că-i prea târziu,
Curând vei împărţi un gând cu mine.

Vom fi totuna cu al clipei pas,
Fără să ştim c-avem idei comune
Punând chiar şi soluţii în impas
Când faptele vor şti ce vor impune.

Din intuiţii azi chiar vezi un drum,
Dar tot îţi spui că încă nu vezi bine,
Însă trecând de norii mari de fum,
Vei împărţi întreaga zi cu mine.

Consensuali vom fi şi mărturii
Urmările continuu vor depune
Trăind, tu, clipa marii bucurii
Numind chiar constatarea o minune.

Percepţii clare nu se întrevăd
Cât încă spui că nu prea îţi convine,
Dar când va fi să fugi de un prăpăd
Vei împărţi acelaşi pat cu mine.

Vom deveni, cu fiecare gând,
Un tot, întreg, legat prin simple şoapte
Cei ce în vis mistere deslegând,
Daruri se vor în fiecare noapte.

Accentele consensuri ne impun,
Părerea mea şi ţie-ţi aparţine
Simţirile un rost deja expun,
Vei împărţi al vieţii trai cu mine...

vineri, 17 septembrie 2021

Incomoda netăcere

Ţi-am spus cândva că tac, dar n-am tăcut,
M-a obligat prea multa ta tăcere
Să uit că îţi eram necunoscut
Pe când credeai în gânduri efemere.

M-au obligat pornirile spre fapte
Ce trebuia, cumva, să le opresc,
Şi să-ţi arăt, în fiecare noapte,
Ceea ce e firesc sau nefiresc.

Cum nu aveai nicicum un ţel ţintit,
Cum nu-ţi aveai uşor o cale dreaptă,
Tăcerile, uitând, le-am părăsit
Ca tu să ai motiv la orice faptă.

Printre idei ori gânduri efemere,
Nici nu ţi-am spus c-am renunţat să tac,
Că tu, luându-mi dreptul la tăcere,
Ai vrut cu mine însumi să mă-mpac.

În mod direct ori, altfel, evaziv,
Am pus accent pe fostele accente
Ce te zoreau să îţi găseşti motiv
În nişte adevăruri aparente.

Sunt martorul destul de incomod
Al trecerii de graniţele, multe,
Ce te-au făcut să fii un calapod
Al faptelor sumare şi oculte.

Multe idei, pe-al umbelor trecut,
Sunt pete evidente prin nuanţă,
De care-ai vrea să ştii c-au dispărut
Prin marea-ţi nevoită ignoranţă.

Şi n-am să tac... Nici nu mai ştiu să tac,
Am, zi de zi, continue motive,
Fire în patru grabnic să desfac
Sub presiuni mereu imperative.

joi, 16 septembrie 2021

Amprentatele contraste

Şi, iarăşi se făcea că ne e bine,
Şi se făcea că iarăşi ne iubeam,
Mă regăseam, din nou, amprentă-n tine
Şi fiecare zi ne-o dăruiam!...

Un vis frumos, o mare amăgire...
Sunt singur şi vin iarăşi zori de zi
Ce se doresc a fi o împlinire
Şi drumul plin de gropi a-mi netezi.

Memoria, din ce în ce, mă lasă,
Nimic nu mai îmi este de ajuns,
Şi nu-mi mai pasă, nicidecum nu-mi pasă
Că focul chiar în arderi e ascuns.

Din foc, acum, o umbră doar se vede,
Iar scrumul este tot ce a rămas,
La nici un drum nu-mi vine a purcede,
Doar întuneric văd la orice pas.

Am ars ca două torţe separate,
Chiar dacă prin scântei ne-am şi unit,
Dar mult prea multe fapte evitate
Astăzi ne dau prea multe de-mpărţit.

Nisipul s-a făcut chiar el clepsidră,
Văzându-ne mereu pe contrasens
Porniţi la vânătoare ca o hidră
Ce nerăbdării îşi găseşte sens.

Vin zorii zilei, ce, grăbit, va trece
În căutarea unui drum ocolitor,
Sătulă de beţii cu apă rece
Cu mult prea mult abstract amăgitor.

Am să-ţi rămân contraste amprentate
În felul tău de a trăi şi-a fi,
Când ai să crezi că o necesitate
Oricum ar fi te poate împlini.

Atunci vei vrea să ştii că ne e bine,
Îţi vei dori heraldic semn să-ţi fiu,
Să simţi că sunt cu tine şi în tine,
Şi că acolo sunt vei vrea să ştiu.

miercuri, 15 septembrie 2021

Contraste în decor

Mi-e viața un decor pentru o dramă,
Eu însuni sunt ce n-am vrut..., un ecou,
Un amănunt de neluat în seamă,
Un mărunțiș... pierdut la cazinou...

Sunt ziua care se ascunde-n seară,
Un trubadur îndrăgostit, hoinar,
Dar sunt arcuș rămas fără vioară,
Un saltimbanc cu plănsu-n buzunar.

Mă simt o simplă frunză ce se frânge,
Și cade rătăcită pe asfalt,
Când adevărul vieții mi se plânge
Că nu mai văd albastru ceru-nalt.

Sunt ca un om ce e lipsit de nume,
Ce chiar și gându-și are renegat,
Un chip captiv în vechile albume,
De cei din jurul lui de tot uitat.

Mi-edor de adevăr, mi-e dor de mine,
Îmi este dor să-mi fie iarăși dor,
De cel ce zace azi printre ruine,
Râzând înspre plăcerea tuturor.

marți, 14 septembrie 2021

Vinovat, hai-hui

Mi-e greu să cred că e lumină
Când nicăieri lumină nu-i,
Știind că am și eu o vină,
Prefer să plec prin viața mea, hai-hui!

Mă cheamă vântul, cerul, dorul,
Mă cheamă timpul ce-a trecut,
E toamnă, schimb grăbit decorul,
Nu vreau să fiu recunoscut.

Prea istoviți-mi stropi de viață,
Mă fac să vreau să plec la drum,
Refuz statutul de paiață,
Cu ochii-nlăcrimați de fum.

Nu vreau să înfiez iluzii,
Mascând absurdul compromis
De a propune prin aluzii
Ideea clipelor de vis.

N-am vrut o viață definită
De efemere bogății,
Dar azi o simt ca mărginită
De marile-mi vinovății.

luni, 13 septembrie 2021

Dovadă de mărturie

E timpul de răsplată, știi prea bine,
Ideea e deja la tine-n gând,
Dorința-ți e de-acum a-mi aparține,
Mă vrei, în tine, totdeauna existând.

Ți-arată sânii graba-ți tot mai mare
De a-i avea sub pieptul meu striviți
Și-a mă privi când pasul de-nălțare
Va răzbuna atâția pași fugiți.

Iar pântecul îți este mărturie
Că tot ceea ce îți era doar vis
Acum aștepți ca adevăr să fie,
Și-aștepți să-ți fiu ceea ce ți-ai promis.

Ca ajutor ți-s coapsele dovada
Că sunt pornite în a fi reper
Primilor pași zoriți pe estacada
Ce pe-amândoi ne poate duce-n Cer.

Mi te dorești și plată și răsplată,
Și chiar așa cum îți dorești va fi,
Va fi mereu la fel ca prima dată,
Mereu în carnea ta mă vei simți.

duminică, 12 septembrie 2021

Înțelegerea profundă

O noapte de-ai s-ajungi să fii cu mine,
De nimeni, unde suntem, neștiuți
Ai să-nțelegi ce-nseamnă a-ți fi bine,
Și cum se uită anii, mulți, pierduți.

Lăsându-mi-te, în privire, goală,
Când stelele pe cer se vor ivi,
Vei învăța a-ți cere socoteală
De tot ce n-ai mai vrut a defini.

Când coapsele-ți sub mână-mi se vor face
Repere înspre poarta unui Rai,
Vei ști ce-nseamnă a trăi în pace,
Simțind că vieții poți să te redai.

Și-apoi, când căutarea mea, profundă
Va deveni motiv de întrebări,
În încordarea lor, fără erori, rotundă,
Vei defini extremele schimbări.

Sânii fiindu-ți liberi de umbrire,
Mă vor lăsa să-i tot găsesc simbol
Consensului ce-n formă de zvâcnire
Te va scăpa de-al gândului control.

Denominând prea multele motive
Ce te-au vândut contrariului trecut,
Cu mine, noaptea, sensuri sugestive
Se vor fixa de pragul absolut.

Mi te vei vrea ispită și-mplinire
Concretului prin care să-ți rămân
Întipărit în tine spre rodire
Și clipelor extazului stăpân.

O noapte doar, atât va fi a spune,
Și-apoi va fi să nu mai numărăm,
Trăindu-le mereu ca pe-o minune
Uitând ceva să ne mai întrebăm.

marți, 7 septembrie 2021

Reîncepere de seară

Din seara-aceasta altfel o să fie,
E vremea de-a trăi și mari schimbări,
Va fi să simți reala bucurie
De-a fi motivul unei mari chemări.

Uitând trecuturi și trecute fapte,
Vei ști să-ți ai acum întâiul pas
Spre definirea miezului de noapte
Când nu e măsurat de simplul ceas.

Prezent mereu voi fi de-acum în tine,
Și-ți vei dori, continuu, repetat,
Ca mărturie să mă ai, pe mine,
În trupul tău însemmnul încrustat.

Gustându-mă, de fiecare dată,
Gustul dorinței vei dori să-l știu
Când coapsele-ți un singur drum mi-arată
Ca împlinire să ajung să-ți fiu.

Sânii vibrând vor fi, în orice clipă,
Dovada unui gând înălțător
Că timpului furându-i din risipă
Pântecu-ți e de viață roditor.

Nu va mai fi nimic să mai conteze
Așa cum până astăzi îți doreai,
Punând trecutul între paranteze
Cale deschisă vieții ai să ai.

Și viața în alt mod va reîncepe,
Nemaiținând furtunile în loc,
Pe mine începând a mă percepe
În tine jar și altfel mare foc.

luni, 6 septembrie 2021

Consistența-n convergență

(Concret, întotdeauna)

Ideea are urma netezită
De praful mult prea multor amintiri
Părând a fi urmare de ispită
Spre evidența marii împliniri.

Concret, fără motiv de contestare
E orișicare pas ce, prin urmări,
Devine nu doar simplă întâmplare,
Ci clar motiv al altei mari chemări.

Relativismul este doar minciună
Când pragul dinspre vorbe e trecut,
Și chiar când argumente mari adună,
Luându-și definirea atribut.

Continuu vin idei alternative,
Continuu vin idei ce le combat,
Motivele găsind mereu motive
Ce, între ele, cap în cap, se bat.

Timpul trecând mereu își vrea arvuna,
Din tot ce-n plan real e trecător,
Pe efemerul ce, întotdeauna,
E doar un element de ajutor.

Rămâne tot ce n-are o măsură
În consistența sensului banal,
Dând vieții un motiv de anvergură
Și convergența-n planul ideal.

duminică, 5 septembrie 2021

Consensul prin psihoză

Acum trăim psihoza planetară
Pusă-n tiparul binelui comun
Iar adevărul e împins să piară
Când nu-i văzut cenzurii oportun.

Smintiții îmbuibați de la putere,
Crezându-se ai lumilor stăpâni,
Prin sadica, absurda lor plăcere
Ucid speranța zilnicelor pâini.

N-au scrupule când construiesc minciuna
Sfidând orice e dovedi real,
Dorind a controla, pe totdeauna,
Consensualul haos mondial.

Morișca morții nu se mai oprește,
În plasa ei chiar științele decad,
Și parcă nimeni nu mai îndrăznește
Trăirii vieții să-i mai facă vad.

Mereu accentul este pus pe frică,
Mizând pe-nfricoșarea tuturor,
Ca de va fi, cândva, la o adică,
Să se accepte că doar unii mor.

Și tocmai morții azi i se dă nume,
Motivul ei tot timpu-i amintit
Sub zvonul că omoară-ntreaga lume
Și nu se dă, în nici un fel, gonit.

Ideologi nebuni ne dau de știre
Că progresăm schimbându-ne rapid
Ca să putem să ne venim în fire
Din traiul ce ne-a fost mereu stupid.

Au decretat că pierderea de vreme
E adevărul marelui succes,
Că altfel pe Pământ sunt mari probleme
Și omul le crează în exces.

În nebunia lor, mereu profundă,
Pun în discuții tot ce e real,
Nepăsători că lumea se afundă
În sărăcia fără de egal.

Iar pe Pământ se moare, se tot moare,
Mor mulți bătrâni dar mor și mulți copii,
Veștile par verstiri de sărbătoare,
Psihoza e atuul celor vii.

sâmbătă, 4 septembrie 2021

Superlativa-ngăduire

Oricând te văd îți spun că eșt frumoasă,
Și nu mă tem ideea să-mi susțin,
Nici când te-arăți pe mine furioasă,
Numindu-mă, de-a dreptul, un nebun...

Și-ți dau dreptate, nebunia-i mare,
Nu are rost nicicum să ți-o ascund,
Deși ea este doar o întâmplare,
Ce-și are-n tine rostul ei profund.

Nici tu nu te ascunzi... și nici n-ai unde,
Privirii-mi lași să văd ce-i de văzut,
Chiar taine-n care mintea nu pătrunde
Din tot ce-nseamnă viitor trecut.

Văd formele ce n-au acoperire
Nici sub culori cu rol părtinitor,
Ce-mi dau, oricum, firească-ngăduire
Să-mi fii motiv de a-ți totfi dator.

Așa că-ți spun, oricând, că ești frumoasă,
Și corpul e model superlativ
Jucând mereu cu cărțile pe masă
Un rol concret și nu demonstrativ.

În fața mea mereu ești dezbrăcată,
Chiar dacă toți mi-ar spune că visez,
Chiar dacă tu te lași a fi tentată
De gândul că visarea-mi este crez.

Văd sânii și rotunda lor dorință,
Și pântecul cupolă de altar,
Însemn de regăsire prin credință,
Prin risipirea trecerii-n zadar.

Un corolar ce n-are cum să-mi scape
Sunt coapsele ce clipa definesc
Prin care sunt, fără de griji, aproape
De-al vieții adevăr, pur omenesc.

E prea normal să-ți spun că ești frumoasă,
E prea normal să spun și să susțin,
În fața lumii mult prea curioasă
Că ești esența planului divin.

vineri, 3 septembrie 2021

Ispită ispitită

Frumoasă ești, chiar dacă, îmbrăcată
Ești, spre vederea lumii, mult schimbată...
Dar pentru mine tot mai bine-i goală
Când nu dai omenirii socoteală...

Și-așa ușor e să-mi devii ispită
Când de pornirea mea ești ispitită,
Că nu mai e doar simplă întâmplare
La amândoi lipsirea de răbdare...

Devii și cu grăbirea mea complice
Când timpul nu mai vrea să se implice,
Lăsând dorinței forța să excludă
Ideea de forțare sau de trudă...

Privirii mele ochii-ți sunt vestire
De adevăr, de vis, de dăruire,
Când așteptarea-ți se trasformă-n șoapte,
În plină zi ori înspre miez de noapte...

Mereu îmi dai prilej să-mi fii frumoasă,
În goliciunea-ți mult prea grațioasă,
Cu drept de a primi ce se cuvine,
Și-a mă-ncrusta ca semn distinct în tine...

joi, 2 septembrie 2021

Regrete în secrete

Spunem despre viață multe,
spunem c-ar avea secrete,
Pe sub semne de-ntrebare
le privim ca desuete,
Uneori, marea mândrie,
punând rosturi la-ndoială,
Ne împinge la a spune
că ne-a fost fapta greșeală...

Știu că-ți ai și tu secrete,
care îți tot vin în minte,
Orișicât le vrei uitate,
printre multele-ți cuvinte,
Stând cu sufletul în teamă
de urmările concrete,
Când n-au unde să se piardă
sub aspect de mari regrete.

Spui, normal, că n-ai secrete,
nici idei și nici motive
Ce te-ar vrea trăi în umbra
clipelor imperative,
Dar te văd privind în urmă
ca și cum îți ceri iertare,
Noaptea, razelor de lună,
ziua, razelor de soare.

Văd, tot văd... Păstrez tăcerea,
știu și eu la fel de bine
Că, iertând vinovăția,
îți tot amintești de mine,
Și de-al clipei ceas de seară
când ți-a fost clară ideea,
Că în tine se reînvie,
dăruindu-te, femeia.

Ții secretul într-o umbră
ca protecție firească
A schimbărilor profunde
din trăirea-ți omenească,
Te mai pierzi în amăunte,
însă-mi lași cale deschisă
De a ști ce-ți este viața,
ori cât ești de indecisă.

Despre viață nu știm multe,
nu știm multele-i secrete,
Despre oameni știm mai multe
doar din frici și din regrete,
Despre tine știu puține,
însă toate au valoare,
Ele-mi sunt mie secrete
cum sunt cele noi sub soare.