Și nu mă tem ideea să-mi susțin,
Nici când te-arăți pe mine furioasă,
Numindu-mă, de-a dreptul, un nebun...
Și-ți dau dreptate, nebunia-i mare,
Nu are rost nicicum să ți-o ascund,
Deși ea este doar o întâmplare,
Ce-și are-n tine rostul ei profund.
Nici tu nu te ascunzi... și nici n-ai unde,
Privirii-mi lași să văd ce-i de văzut,
Chiar taine-n care mintea nu pătrunde
Din tot ce-nseamnă viitor trecut.
Văd formele ce n-au acoperire
Nici sub culori cu rol părtinitor,
Ce-mi dau, oricum, firească-ngăduire
Să-mi fii motiv de a-ți totfi dator.
Așa că-ți spun, oricând, că ești frumoasă,
Și corpul e model superlativ
Jucând mereu cu cărțile pe masă
Un rol concret și nu demonstrativ.
În fața mea mereu ești dezbrăcată,
Chiar dacă toți mi-ar spune că visez,
Chiar dacă tu te lași a fi tentată
De gândul că visarea-mi este crez.
Văd sânii și rotunda lor dorință,
Și pântecul cupolă de altar,
Însemn de regăsire prin credință,
Prin risipirea trecerii-n zadar.
Un corolar ce n-are cum să-mi scape
Sunt coapsele ce clipa definesc
Prin care sunt, fără de griji, aproape
De-al vieții adevăr, pur omenesc.
E prea normal să-ți spun că ești frumoasă,
E prea normal să spun și să susțin,
În fața lumii mult prea curioasă
Că ești esența planului divin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu