Şi, iarăşi se făcea că ne e bine,
Şi se făcea că iarăşi ne iubeam,
Mă regăseam, din nou, amprentă-n tine
Şi fiecare zi ne-o dăruiam!...
Un vis frumos, o mare amăgire...
Sunt singur şi vin iarăşi zori de zi
Ce se doresc a fi o împlinire
Şi drumul plin de gropi a-mi netezi.
Memoria, din ce în ce, mă lasă,
Nimic nu mai îmi este de ajuns,
Şi nu-mi mai pasă, nicidecum nu-mi pasă
Că focul chiar în arderi e ascuns.
Din foc, acum, o umbră doar se vede,
Iar scrumul este tot ce a rămas,
La nici un drum nu-mi vine a purcede,
Doar întuneric văd la orice pas.
Am ars ca două torţe separate,
Chiar dacă prin scântei ne-am şi unit,
Dar mult prea multe fapte evitate
Astăzi ne dau prea multe de-mpărţit.
Nisipul s-a făcut chiar el clepsidră,
Văzându-ne mereu pe contrasens
Porniţi la vânătoare ca o hidră
Ce nerăbdării îşi găseşte sens.
Vin zorii zilei, ce, grăbit, va trece
În căutarea unui drum ocolitor,
Sătulă de beţii cu apă rece
Cu mult prea mult abstract amăgitor.
Am să-ţi rămân contraste amprentate
În felul tău de a trăi şi-a fi,
Când ai să crezi că o necesitate
Oricum ar fi te poate împlini.
Atunci vei vrea să ştii că ne e bine,
Îţi vei dori heraldic semn să-ţi fiu,
Să simţi că sunt cu tine şi în tine,
Şi că acolo sunt vei vrea să ştiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu