Ţi-am spus cândva că tac, dar n-am tăcut,
M-a obligat prea multa ta tăcere
Să uit că îţi eram necunoscut
Pe când credeai în gânduri efemere.
M-au obligat pornirile spre fapte
Ce trebuia, cumva, să le opresc,
Şi să-ţi arăt, în fiecare noapte,
Ceea ce e firesc sau nefiresc.
Cum nu aveai nicicum un ţel ţintit,
Cum nu-ţi aveai uşor o cale dreaptă,
Tăcerile, uitând, le-am părăsit
Ca tu să ai motiv la orice faptă.
Printre idei ori gânduri efemere,
Nici nu ţi-am spus c-am renunţat să tac,
Că tu, luându-mi dreptul la tăcere,
Ai vrut cu mine însumi să mă-mpac.
În mod direct ori, altfel, evaziv,
Am pus accent pe fostele accente
Ce te zoreau să îţi găseşti motiv
În nişte adevăruri aparente.
Sunt martorul destul de incomod
Al trecerii de graniţele, multe,
Ce te-au făcut să fii un calapod
Al faptelor sumare şi oculte.
Multe idei, pe-al umbelor trecut,
Sunt pete evidente prin nuanţă,
De care-ai vrea să ştii c-au dispărut
Prin marea-ţi nevoită ignoranţă.
Şi n-am să tac... Nici nu mai ştiu să tac,
Am, zi de zi, continue motive,
Fire în patru grabnic să desfac
Sub presiuni mereu imperative.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu