De-atâtea ori s-a spus că trec prin moarte,
Că n-am să pot să mă întorc din drum,
Iar, mai apoi, că-i greu s-ajung departe
Şi bine-ar fi tăcerea să-mi asum.
Mi s-au mai dat şi termene precise
Fixate în căderi sau decăderi
Ca nu cumva să mă îmbăt cu vise
S-ajung să spun că mâine a fost ieri.
Chiar m-au lovit ideile cu pietre
De nu puteam altfel să fiu lovit,
Şi mă voiau ca scrumul de prin vetre
Când ploile le sting necontenit.
M-am ostenit cu gânduri fără fapte
Pe graniţa acestui timp ocult,
Pierzând speranţa viselor de noapte,
Ca nu cumva să vreau visa mai mult.
Dar visele, lipsindu-se de vină,
Concretizând conceptul expansiv,
S-au definit ca umbre de lumină
În clar consens cu-al clipelor motiv.
Şi am trăit, an după an, de toate,
Urcând oricum, chiar şi văzut căzând,
Din piatră seacă apă să pot scoate,
Şi chiar să râd când dat ar fi să plâng.
Orgoliul l-am lăsat a fi ispită,
Uitându-l într-un timp nedefinit,
Să pot trăi o noapte mărginită
De-al zilei prag şi-al faptei rost sortit.
N-am să contest... posibil că prin moarte
Am şi trecut, dar poate-am fost grăbit,
Aveam, şi am, în gând s-ajung departe,
Şi nu mă simt deloc prea obosit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu