joi, 3 iulie 2003

Fata Morgana

E-atât de cald în luna lui Cuptor,
Iluziile au un glas de fată,
Doar nopţile-s deasupra tuturor
Şi viaţa e atât de zbuciumată.

E cald şi tot pămîntul parcă arde
Şi focul nu-şi găseşte mărginire,
Năvală dau simţirile bastarde
Dorindu-se motive de trăire.

E tot mai cald şi visele-s fierbinţi,
Şi gândul fierbinţelii face jocul,
Mirajele se-nstăpânesc, cuminţi,
Sfinţind şi bucuria şi norocul.

E cald şi chiar speranţa pare moartă,
Cu greu mai trece pragul înspre viaţă,
Nici depărtarea nu mai are soartă
Şi florile se ofilesc în ceaţă.

E-atît de cald în luna lui Cuptor...
Scriu un cuvânt şi se înmoaie pana,
Văd năvălind deasupra tuturor,
Şi-n viaţa mea, la fel, fata morgana.

joi, 8 mai 2003

Requiem pentru Grete

(Noaptea neagra, 05-06.05.03)

Te-am găsit – o buburuză mică
Strânsă într-un pumn căuş făcut,
Licărire de avânt şi frică,
Pas spre viitorul absolut.

Ţi-am dat nume şi visai cuminte
Cu un glas uşor şi cunoscut,
Şi priveai din urmă spre-nainte
Către adevărul absolut.

Te-ai făcut frumoasă în speranţă
Şi treceai în unduire lină
Ca o undă vagă de romanţă
Către altă zi, către lumină.

Dar, a fost să fie noaptea albă,
Te-ai strivit pentru a fi mereu...
Ai plecat după un fir de iarbă
Şi te-ai dus încet spre Dumnezeu.

Cine ştie-aşa a fost să fie,
Drumul tău spre timpul de apoi,
Noi te-am vrut mereu lumină vie,
Tu te-ai vrut un înger pentru noi.

Şi spun „eu” vorbind de-o dimineaţă
Ce n-aş vrea nicicând să se repete
Când trăiam din ultima speranţă
Doar s-o-ntoarce viaţa-n tine, Grete!

Nu a fost ce-am vrut şi tu te-ai dus,
Au rămas, plângând, trei oameni mari,
Ne rămâi o stea fără apus
Şi-aşteptăm în vis să ne apari.

Dar mereu vei fi ce-a fără frică,
Dormi în pace şi visează blând,
Chiar de-ai fost un suflet de pisică,
Ai rămas o lacrimă de gând.

joi, 6 martie 2003

Dacă n-ai mai fi cu mine

Dacă tu n-ai fi cu mine
să ne pierdem printre şoapte,
Aş pieri piedut în sine,
dus de valuri într-o noapte.
Şi m-aş da cu fiinţa goală
vieții fără de măsură
Ca să n-am nici o-ndoială
că speranța mi se fură.

Nici credinţa mea în faptă
n-ar mai fi cei dat să fie,
Vorba mi-ar muri în şoaptă,
răstignită de mândrie.
N-aş mai şti să dau valoare
timpului ce se tot trece,
Şi nici cerului culoare
ca să-l am mai cald, nu rece.

Mă preschimb, să fiu prin toate
îngerul ce-ţi stă de pază
Eu sunt cel ce nu am moarte
cât prin tine soarta-i trează.
Când se ninge bezna nopţii
aud vesele suspine,
Și un scârţâit al porţii
ca un semn de dor de tine.

Dacă n-ai mai fi cu mine,
zi de zi, noapte de noapte,
N-aş mai şti de-i rău sau bine
să spun vorbe, să fac fapte…
Tu, fiind, îmi am tăria
de-a muta din loc un munte
Ca să-ţi ai şi bucuria
marilor mici amănunte.

vineri, 14 februarie 2003

Nimbul de lumină

Ninge cu lacrimi de soare
Peste multele-amintiri,
E real şi mi se pare
Că mă pierd printre iubiri.
Iarna, noaptea, geruieşte
Şi dă beznelor lumină,
Şi, în taină, îmi vesteşte
Vremea care-i dat să vină.

Dacă văd că nu-i lumină,
Nu mă-ntreb de ce n-ar fi,
Nici n-aștept ca luna plină
Să preschimbe noaptea-n zi.
Frigul încă mă îngheaţă,
Vrând să-mi dea, totuși, putere
Să văd dincolo de ceaţă
Când speranţa asta-mi cere.

Chiar cu ultima suflare
Către Cer mi-aş face drum
Ca să cred că mi se pare
Că renasc din propriul scrum.
Ninge, ninge peste lume
Cu zăpezi ori flori de soare,
Rostu-și dă singur un nume
Ca să-și aibă sărbătoare.