Pas cu pas

N-am terminat, cam multe, dintr-odată,
Nici viața n-am s-o duc la bun sfârșit,
În lumea asta, mult prea colorată,
Destinul meu, bătrân, a obosit.

Oglinzi s-au spart lovite de cuvinte
Nepotrite fiind, prin înţeles,
Când nu vroiau, nicicum, să ia aminte,
Că viitorul poate fi progres.

Poate-am ales cărări prea încâlcite,
Şi m-am luptat la drum mereu s-ajung,
Sau gânduri mi-am lăsat neprihănite,
Şi am tot mers, un drum atât de lung…

Am dat valoare multor amănunte,
Oricâte-au fost, oricânte au rămas,
Văile largi şi crestele de munte,
Le-am cunoscut în mersul pas cu pas.

A fost să lupt cu propruia mea teamă
Cu un destin primit cu împrumut,
Când nu ştiam că visul se destramă
Dacă priveşte mult înspre trecut.

Între mai bine şi cu mult mai bine,
Am învăţat că n-am motiv de stat,
Că viaţa dă oricând ce se cuvine,
Dar ia de simte ceva că-i de luat.

Măsurii i-am făcut cândva măsură,
Ca nu cumva să uit şi să greşesc
Să văd cenuşa un altfel de zgură
Şi-n mlaştină, cândva, să mă trezesc.

Cu viaţa însă ştiu că nu-i o joacă,
Doar ea măsoară cât avem de tras,
Şi e firesc, îi este dat să-i placă,
Mersul cu ea alături, pas cu pas.

Vis de vânt

I-am luat clepsidra timpului
Să pot să-l ştiu fără măsură,
Să nu-şi mai aibă mersul lui
Ce pas cu pas din viaţă-mi fură.

Îmi vreau minutul infinit,
Să pot să-i fac o altă soartă,
Să-l ţin într-un cuvânt zidit
Cât vise-n zborul lor mă poartă.

Să n-am trecut, ci doar prezent,
Nici viitor să nu mai fie,
Ca tot ce pare a-fi moment
Să nu se piardă pe pustie.

Punând cuvintele în vers
Pot să creez o altă lume,
Ce-şi are mersul înspre mers,
În care moartea n-are nume.

I-am spart clepsidra timpului,
Vânturi cereşti să-l risipească...
Să nu mai stau în umbra lui,
El, dacă vrea, să-mbătrânească.

Vântul din vise m-a trezit...
Atâta timp am irosit...

Primăvara ca veste

Pe malul îngheţat aprind o torță
Să-mi lumineze drumul prin destin,
Că, dinspre primăvară simt o forţă
Ce mă obligă capul să-mi înclin.

Doar fulgii peste ape mai aleargă
Şi parcă-s licurici ce cad şi cad,
Când valuri vin din larguri să se spargă,
Într-un adânc ce-ajunge-a le fi vad.

Reinventez, în altă formă joaca,
Vreascuri de timp adun şi pun în foc,
Ca să se ardă-n flăcări promoroaca
Ce mi se prinde-n păr, din loc în loc.

Şi ninge cu-nceputuri de poveste,
Şi umbra nopţii intră parcă-n ziduri,
Din viitor vin gânduri, dând de veste,
Că, în nesomn stând timpul, face riduri.

Colindători pe drumuri neumblate,
Adună adierile de vânt
Şi trag de drum, de-l văd că se abate,
Prin simpla-ncondeiere de cuvânt.

Lumina torței ceruri defineşte,
Cu străluciri de-azur şi opalin...
În lac se-aude gheaţa cum trozneşte
Temându-se de zorii care vin...

Tranzitoriu, întrebător

Oh, dragii mei cu gândul tranzitoriu,
Ce numele vi-l spuneţi cu sfială,
Şi mă vedeţi absurd, contradictoriu,
De ce vi-i drag să-mi cereţi socoteală?

M-aţi tot împins spre marginile vieţii,
Spunând că nu sunt demn de luat în seamă,
Dar vă trezeaţi la ceasul dimineţii,
Visându-mă, trăind mereu cu teamă.

Vă tot găsiţi motive să-ntrebaţi
Cum şi de ce mai am încă speranţă,
Cum pot să fug de cei întunecaţi
Şi, când vorbesc, o fac cu cutezanţă...

Făcut-am fapte, însă n-am făcut
Tot ce aud că mi-aţi şi pus în spate,
M-aţi sărăcit de-o parte din trecut
Ca s-arătaţi că eu sunt rău în toate.

În gândul vostru un travaliu sunt,
Şi pietrelor, când vreţi, mă faceţi ţintă,
Îmi spuneţi că-s o umbră pe pământ
Ţipând când fapta-mi vrea să vă dezmintă.

Oh, dragii mei cu gândul tranzitoriu,
În voi nimic nu e contradictoriu?

Puţine cuvinte

De multe ori cuvintele-s puţine,
Arse fiind de-al gândului sărut,
În nopţi de jar când mă gândesc la tine,
Când mă gândesc la timpul ce-a trecut.

Cât de departe rătăceşti prin lume
De nu mai simţi că înapoi te chem,
De nu mai poţi nici să-mi mai spui pe nume,
Şi fugi de adevăr ca de blestem?

Ce gânduri îţi fac drumul o cărare
Pe care mergi, şi mergi, şi te grăbeşti?
Îţi scriu şi am s-arunc scrisoarea-n mare,
Ca-ntâmplător să-ţi fie s-o găseşti.

Eu, cu speranţă, pun în rând cuvinte,
Un rost ce ţie-ţi poate fi reper,
Când va fi vremea să-ţi aduci aminte
Că timpul urcă vorbele în Cer.

Aștept cu nerăbdare dimineața
Când îmi vei spune primul zilei gând,
Şi cu privirea alunga-vei ceaţa
Ce-au prins-o ochii mei, voit, râzând.

Când ce-i acum va fi ce-a fost să fie,
Vei spune cât de mult a însemnat
Un val pe plaja rece şi pustie,
Ce de grăbitu-ţi pas nu i-a păsat...

Din larg de ape ţi-a adus scrisoarea
Care-n furtuni şi geruri s-a zbătut
Să poată să scurteze-ndepărtarea
Ca să ne-avem, din nou, ca început.

Concludent, fără tăgadă

Mă ştiu, dintotdeauna,

îndrăgostit de flori,

De fluturi şi de stele,

de frunze, de izvoare...

Privirea mi-e pierdută

în lumea mea de nori,

Dar inima mi-e vie

şi-adesea vrea să zboare.

Simt vântul când se joacă

în pletele-mi cărunte,

L-ascult când îmi şopteşte,

cu glas fermecător,

Poveşti ce-au stat uitate

în praf de amănunte,

Care-mi renasc dorinţa

de-a fi învingător.

De când mi-e dat ştiutul,

am căutat lumina,

Să pot să văd în juru-mi,

să-nving necunoscutul,

Şi cunoscând firescul,

să ştiu care mi-e vina

Când dau cu pietre-n mine,

având motiv trecutul.

Privesc în depărtare

când cerul e senin,

Departe de lumină

nu mi-aş simţi trăirea,

N-aş mai simţi nici frigul,

nici ploile când vin,

Şi, neştiind ce-i umbra,

n-aş şti ce-i amăgirea.

De-ar fi să nu văd noaptea,

nici stelele, nici luna,

Pe pajişti poleite

de neguri în uitări,

Tristeţea m-ar cuprinde

şi, trist, pe totdeauna

Aş rătăcii pe drumuri,

fugind de înserări.

Mă ştiu mereu pe drumuri,

scurtând îndepărtarea,

Ştiu cât de-aproape poate

să mă aducă pasul,

Trecând, umbrit de umbre,

privesc, sub valuri, marea

Şi după cum vuieşte,

ştiu noaptea cât e ceasul.

Sunt, ca totdeauna,

îndrăgostit flori,

Şi de înalte Ceruri,

de soare şi zăpadă,

De fulgerul furtunii,

m-agăţ şi trec de nori,

Ca tot ce-mi am privirii,

să am fără tăgadă.

Povara

Dobri Dobrev
("Sfântul din Baylovo") Iată-mă azi, povară-ţi...

mă iartă dar, copile,

M-arăt în neputinţă

şi în nevoi umile,

Prea multe uit... Prea multe!

Sunt speriat de viaţă,

Însă te vreau pe tine

cu zâmbetul pe faţă.

Mă întrebai de toate,

până ce-ai fost mai mare,

Aveam pe-atunci răspunsuri,

nicicum ocolitoare,

Azi mintea mea-i uitucă,

pun întrebări prea multe,

Dar sunt nevinovate,

nu vor să te insulte.

Te-am dus pe drum, pe umeri,

te-am legănat pe braţe,

Azi caut mereu sprijin,

ca mâna-mi să se-agaţe,

Nici forţa nu mai are,

e prea tremurătoare,

Şi nici nu mai stă dreaptă,

şi uneori mă doare.

Nu mă certa copile,

de vărs ce ţin în mână,

Nu prea mai am putere,

şi ea-i deja bătrână,

Aşa e legea firii,

omul, la bătrâneţe,

La minte e copilul

ce-ar trebui să-nveţe...

Te rog să ai răbdare,

eu ştiu că-ţi sunt povară,

Aşa e bătrâneţea...

E tristă şi amară,

Nu-mi mai aleargă paşii,

n-ajung la timp la masă,

Sunt un încurcă-lume

venit la tine-n casă.

Mai stau în lumea asta

cât dat îmi e să fie,

Dar în curând porni-voi

drum lung spre veşnicie.

Şi voi pleca copile,

în lumea cu morminte,

Îţi las şi al meu suflet,

pe drumu-ţi spre-nainte...

N-am vrut să-ţi fiu povară...

Ştiu că am fost... Mă iartă...

Ne-am fost, în viaţa asta,

bătuţi cumva de soartă...

Eu, vezi, privesc spre Ceruri...

Poate va fi mai bine...

Să fac măcar de-Acolo,

ceva doar pentru tine...

Neştiută, întrebarea

Dacă-aş şti ce-i întrebarea,
I-aş găsi oricând răspuns...
Azi răspunsul e-ncercarea
De-a-i da vorbe îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Nu există mic şi mare,

Nici bogatul nu-i bogat,

Nici dorinţa nu-i păcat.

Dacă-aş şti că întrebarea
Are numai un răspuns,
Nu m-ar mai mira mirarea
Că nu-l ştiu îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,

Timpul stă în aşteptare,

Nici ce-a fost nu-i cum a fost,

Ce-i acum îşi are rost.

Dacă-aş şti când întrebarea
Se vrea fără de răspuns,
Aş lua, cumva, urmarea
Ca firească şi de-ajuns.

Dincolo de cer, de soare,

Omul, om fiind, nu moare,

Nici ce-i mic, nu este mic,

Totu-i tot, restu-i nimic.

La final, anonim

Alo!
Formaţi vă rog, la întâmplare
Oricare număr vreţi… Vă rog formaţi...
Vă caută un om ca orişicare,
Pierdut în lumea celor trişti, uitaţi.

Oriunde veţi suna vă va răspunde
Un nume tot la fel de anonim...
Aş vrea să-i spun că nu mai pot ascunde
Destinul meu din vremea ce-o trăim.

Alo?...
Vreţi totuşi să mă ştiţi şi după nume?
Numiţi-mă cu-n nume-al nimănui,
Gândiţi-vă că-i mare-această lume
Şi nimeni n-are doar un nume-a lui.

Alegeţi A... vă este la-ndemână...
Sau E, sau I, sau mai uitatul U,
Pe mine doar tăcerea mă îngână,
Avându-mi dreptul de a-mi spune Nu!

Alo!...
Nici unul nu e liber? Nu răspunde?
Mai încercaţi, vă rog, mai încercaţi...
În suflet o speranţă îmi pătrunde,
Sperând că toţi sunt doar prea ocupaţi.

Acum că, totuşi, v-am răpit o clipă
Şi mi-aţi răspuns, deşi nu mi-aţi vorbit,
Vă recunosc... eu v-am sunat în pripă,
Să spun că plec, din lumea mea, grăbit...

Eu, al altei lumi

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care nimeni n-are un alt nume
Şi nimeni nu se crede-a fi o lume
Purtând blazon excesele puterii.

E lumea-n care e-ndeajuns cuvântul
Ca toate să ia formă şi mărime,
Şi vorba nu e spusă cu asprime
Chiar dacă este grea ca şi pământul.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care nimeni nu îşi face nume
Dorindu-şi, pe de-asupra, un renume
Sau ranguri după o măsură-a vrerii.

E lumea-n care e-ndeajuns un gând
Ca muntele din loc să se urnească,
Furtuna, din senin, să se pornească,
Şi focul să-ncălzească nearzând.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care orice faptă-şi are nume,
Ori că sunt grele ori mărunte glume,
Ori crunte răzbunări ale durerii.

E lume-n care îndeajuns e visul
Ca faptele ascunse să se-arate,
Chiar şi acelea care par curate
Făcute să slujească compromisul.

Eu vin din marea lume a tăcerii
În care şi conturul e o formă
Nemărginită, într-un fel enormă,
Care sfidează-ncrederea părerii...

Peste timp, întâmplător

De-ar fi să fim din nou în noaptea-n care
Pe drumul către astăzi ai plecat,
Ai şti de ce-ţi doreşti ca o-ntâmplare
Să mi te dea, ştiind că mi te-ai dat.

Fugind de mine ţi-ai urmat o cale
Pe care abia astăzi o regreţi,
Dorindu-ţi nopţi cu retrăiri normale,
Reînvăţând din mers ce-ai vrut să-nveţi.

Şi te-ai tot dus prin margini de pădure,
Ferindu-te prin umbre de copaci
Şi te grăbeai dorindu-ţi să te fure
Negrele căi să poţi, ceea ce vrei, să faci.

În noaptea de-mplinire ce-o să vină
Drumul sortit vei şti să ţi-l urmezi
Şi ai să vezi, în noapte, o lumină,
Să poţi urmarea să o întrevezi.

Călca-vei peste praguri şi hotare
Recunoscându-ţi paşi bătuţi pe loc,
Simţindu-te mereu învingătoare
Şi-aducătoare iarăşi de noroc.

Revii din lumea marilor dezastre
Şi drumul îl grăbeşti şi-l vrei scurtat
Să poţi privi spre zările albastre
Uitând ceea ce-a fost deja uitat.

Te-aştept să vii... Din timpuri viitoare
Vin semnele ce-ntr-una ni s-au dat
Când nu credeai ca viaţa-i o-ntâmplare...
Şi astăzi vezi că totul s-a-ntâmplat.

Ninsoare de altfel

Ninge cu război şi pace,
Nu mai ninge cu zăpadă,
Eu vorbesc, vorba-mi nu tace,
Când observ, fără tăgadă,
Că în lume ura zace.

Ninge vânt pe frig de toamnă
Şi mă ninge de cu zori,
Mă tot cheamă şi mă-ndeamnă,
Resemnat de noi fiori,
Viaţa care mă condamnă.

Ninge sânge pe morminte
De sub plumb de nemurire,
Toate tainele mi-s sfinte,
Sfânt mi-e cântul de-mplinire,
Şi un drum spre înainte.

Ninge sacru-n sărbătoare
Prin oraşul adormit,
Câte vor să mă omoare
Toate-mi spun că m-au iubit…
Şi în suflet am teroare.

Ninge vânt pe timp de vară
Şi-mi tot scurmă-n amintire,
Mai apoi, cam înspre seară,
Mă aruncă-ntr-o iubire
Ca să fug din casă-afară.

Ninge lacrimă de soare
Peste-al serilor amurg,
Peste-a flărilor ceară,
Ce arzând spre moarte curg,
Insă tot nu vor să moară.

Ninge-a plîns cu bucurie
Şi se-nveselesc demonii,
Regândind ce-ar fi să fie
De vor deveni bufonii
Doritori de armonie.

Şi ştiu deja…

Iertaţi-mă, nu sunt un om perfect,
Am multe goluri... Sunt un om normal,
Dar nu accept al lumii târg infect
Ce face irealul ideal.

Sunt singur, singur... vânturi iau în piept,
Adorm mereu pe margini de abis,
Dar cred că am un drept: să nu accept
Să ştiu că totul eu am compromis.

Resimt şi ştiu că pare totul fals,
Că am uitat de ce şi cum trăiesc,
Dansând Ciuleandra cu un pas de vals,
Aş vrea să cred că totul e firesc.

Dar mă trezesc şi tot privesc spre ceas
Şi nu mai ştiu de ora-i un minut,
Şi nu mai ştiu cât timp mi-a mai rămas
Până când eu voi fi numai trecut.

Hidoase umbre-asupră-mi se abat,
Le simt că vor să vadă de-am să mor,
Chiar dacă mor eu ştiu că le-am lăsat
Blestemul de-a avea ceea ce-mi vor.

Că am să fiu sau n-am să fiu deloc,
E ceea ce mi-i dat de Dumnezeu,
Dar pot să sting acest demonic foc
Trimis cu ură spre destinul meu.

Deja mă simt că nu sunt un învins,
Şi stiu deja că focul i-a cuprins!

Mi-era teamă...

Mi-era teamă să mai cred în da,
Hăituit de sensul negativ,
Dar m-am regăsit în şoapta ta
Şi-am găsit al vieţii leit-motiv.

Toate au acum un unic sens
Spre o poartă ce ni s-a deschis,
Şi adun, trăind tot mai intens,
Tot ce am, clădind tărâm promis.

Mi-era teamă să-l rostesc pe da,
Şi sfidam orice, rostind pe nu,
Astăzi ştiu că nu mai pot ceda
Şi destinul meu eşti numai tu.

Gândul are rol primordial
Spre destinul ce-l avem în doi,
Făurit de creasta unui val
Şi adus de cer într-amândoi.

Mi-era teamă c-am uitat pe da
La răscrucea marelui hotar,
Azi e soare iar în viaţa mea
Şi tu vieţii mele corolar.

Am dat nume timpului pierdut
Şi-am pus semnul ce era de pus,
Azi n-am teamă de necunoscut,
Soarele e la amiază, sus.

Iar acum eu nu mai ştiu pe nu,
Ba, mai mult, cam totul schimb în da,
Sunt acolo unde eşti şi tu,
Viaţa ta e ca şi viaţa mea.

Perpetuu temei

Azi nu mai vreau de timp să fac risipă,
Îţi spun concis că nu mai am idei,
Te vreau izbăvitoarea nopţii clipă
Când te numesc speranţă şi temei!

Am fost, în nopţi, cândva, la vânătoare,
Şi am vânat şi fără de temei,
Vitrina-mi e cam greu încăpătoare,
Trofee, însă, am doar două... trei...

Nu mă mai vreau rătăcitor în mine
Să tot împart un fir mereu în trei,
Te vreau cu tot ce vieţii aparţine
Şi te numesc speranţă şi temei!

Am tot uitat să limpezezesc izvoare,
Dar apelor le-am dat, şoptit, temei
Te vreau mereu o rază-nălţătoare
Când te culeg din gânduri şi idei.

M-am ars pe multe ruguri neaprinse,
M-am închinat la neştiuţii zei,
Te vreau lumina-n patimi necuprinse
Te vreau al zilei noi dorit temei.

Am colindat prin munţi o-ntreagă vară
Ca să găsesc mândriei un temei,
M-a dumirit a lumânării ceară,
Şi ştiu acum tu ce-ţi doreşti şi vrei.

Şi tot te vreau, cu lacrima pribeagă,
Să-mi fii destin şi să-mi rămâi scânteie,
Chiar dacă mulţi nu vor să te-nţeleagă,
Eu te aleg să fii mereu... femeie...

Gong

Şi bate ceasul, bate ora
Ce trece parcă dinadins,
Când văd în ochii tuturora
Cum focul vieţii-i rar aprins.
Cu lanţul strâng, în nesimţire,
Credinţa mea şi viaţa mea
Şi rătăcesc prin amintire
Vrând sau nevrând şi a uita.

În palmă-mi tot citeam menirea
De-a-mi fi secure şi călău,
Şi mă-ntrebam ce-i fericirea?...
Cât e de bine să fii rău?
Din izgonita întâmplare,
A degustării din amar,
Ştiam ce-nseamnă o trădare,
Şi cum e trecerea-n zadar.

Un înger, ca într-o minune,
Mi-a spus al Cerurilor crez,
Că pot orice, orice aş spune,
Dacă doar drumul mi-l urmez.
Purtam şi-n lacrimi clipe moarte,
Şi stins priveam cu ochii mei
Cum drumul merge departe
Prin adevăruri, nu idei.

În ape ascunzând destinul
Îmi hotăram un început,
Trecutului eram străinul
Ce-şi căuta al său trecut.
Redând temeiuri suferinţei
Băteam drum nou, plin de nevoi
Spre un altar al biruinţei,
Ivit în zorii unei zile noi.

Am căutat, însă doar viaţa
Era un ţel de neclintit,
Așa cum zorii, dimineaţa,
Spun nopţii că s-a şi sfârșit.
Altfel voisem eu să fie,
Însă altfelul n-avea cum
Să-şi aibă timp de veşnicie,
Şi timp de-al vieţii mele drum.

Nimbul de lumină

Ninge cu lacrimi de soare
Peste multele-amintiri,
E real şi mi se pare
Că mă pierd printre iubiri.
Iarna, noaptea, geruieşte
Şi dă beznelor lumină,
Şi, în taină, îmi vesteşte
Vremea care-i dat să vină.

Dacă văd că nu-i lumină,
Nu mă-ntreb de ce n-ar fi,
Nici n-aștept ca luna plină
Să preschimbe noaptea-n zi.
Frigul încă mă îngheaţă,
Vrând să-mi dea, totuși, putere
Să văd dincolo de ceaţă
Când speranţa asta-mi cere.

Chiar cu ultima suflare
Către Cer mi-aş face drum
Ca să cred că mi se pare
Că renasc din propriul scrum.
Ninge, ninge peste lume
Cu zăpezi ori flori de soare,
Rostu-și dă singur un nume
Ca să-și aibă sărbătoare.

Nemurire prin iubire

Simt că vin norii de ploaie
Dintr-o veche de amintire,
Dintr-o umbră de trăire
Încolţită de noroaie.

Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
În sărutul de pe buze,
Cu o vorbă blestemată.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
Dintr-o vorbă blestemată
În sărutul de pe buze.

Din îndemnul dimineţii
Gîndu-mi las liber să zboare
Spre o lacrimă de soare,
Cu dorinţa tinereţii.

Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine...
Ce mă ţine şi abţine
De-mi e viaţa-mi ca o ceaţă?
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine
Dar e viaţa-mi ca o ceaţă
Ce mă ţine şi abţine.

Îmi e dorul vieţii mele
Drumul dinspre depărtare
Neştiind să am hotare
Nici chiar dincolo de stele.

Din atîta dor de faptă
Şi de timpuri nepereche,
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă.
Din atîta dor de faptă
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă,
Alte timpuri nepereche.

Într-a nopţilor umbrire
Mă închin tăcut la lună
Regăsind, chiar şi-n furtună,
Nemurirea prin iubire.

Uvertură în instanţă

Eu am jurat să am credinţă
În cei ce şi-au pierdut curajul,
Şi vorba fiind de om, ca fiinţă,
Chiar eu sînt, drumului, mirajul.
Nemultumirea abisală
A unor, mulţi, semeni ai mei,
Găseşte că, nu din greşeală,
La vorbe-am dat voit temei.

Că închegînd din amănunte
Ideea vrutelor neşterse,
Am spus că tîmplele cărunte,
E semn al multor controverse.
Că nici nu cred în buna ştiinţă
A celor ce se cred model,
În sfinţii care, prin credinţă,
Fac moftul să devină ţel.

Cum ştiu că legea nu constrînge
Gîndul la numai o idee,
Consimt că rudele de sînge
Nu-s prin bărbat ci prin femeie.
Mă simt aiurea, nu îmi mai pasă
De zumzetul din jurul meu,
Vorba mi-i simplă, nu aleasă,
Aşa cum știu s-o am mereu.

Sînt vinovat numai cu viaţa
Ce nu mai ştie a se plînge
Şi nu-și reneagă nici speranţa
Cînd unii vor a mă înfrînge.
Dar cum orice e provizoriu,
O vorbă naşte un scandal,
Şi, ca mai toate, iluzoriu,
Sunt judecate-n tribunal.

M-au dus, forţat, într-o instanţă
Credulă şi tînguitoare,
Care să dea, prin circumstanţă,
Verdictul fără amînare.
Erau juraţi, puşi să asculte
Cum martorii mă-nvinuiesc
De, cum spun ei, prea mari insulte
Contra a tot ce-i omenesc.

Cu toţi au spus că sînt de vină,
Să stea departe de urmare,
Şi-au spus că fapta mea-i străină
De orice pură întîmplare.
Indiscutabila părere
A celor ce nu mă cunosc
Mă fac un munte de tăcere...
Nimic nu le mai recunosc.

Şi-abia acum, fără de lege
Mă-ntreb cum îmi vor da pedeapsa?
Motivul cum se va alege?
Şi ce înseamnă farsa-aceasta?
Audiaţi cu derogare
Toţi martorii credeau la fel,
Că-s vinovat de o trădare
A prea-comunului model.

Întinerit şi stors de vlagă
Prin adormiri fără de ţintă,
Lumina lumii îmi e dragă
Iar noaptea neagră mă încintă.
Şi-mi este clar...Sînt acuzatul...
Care deja e condamnat,
Găsit ca el fiind vinovatul
De, chiar şi-al altora, păcat.

Spre o celulă-ntunecată
Mă duce gîndul ce-mi dă ştire,
Că lumea nu-i de tot stricată
Cît mai vorbeşte de iubire.
Şi chiar și lanţul, strîns la mînă,
Prin tristul simplu zăngănit,
Cu ochii mei se mai îngînă,
Sperînd a fi de timp strivit.

Pămînt!

Pămînt de foc, pămînt de vis,
Pămînt - şi casă şi abis,
Strigau, prin vuiet de motor,
Piloţii ce plecau spre zbor.

Pămînt de vis, pămînt de dor,
Pămînt – iubirea tuturor,
Strigau, privind al apei val,
Plecaţii-n larguri de la mal.

Pămînt, pămînt, pămînt, pămînt,
Te-adun din noapte şi cuvînt,
Te strig plutind, te strig din zbor,
În plină noapte-a tuturor.

Şi tot aşa, oriunde merg,
Pămînt e lacrima ce-mi şterg.