Refuz de mască

În lume e o zbatere absurdă,
Și deznădejdea se preface-n prag
Fără simțire, oarbă, chiar și surdă
Punând cu nebunia rămășag.

Strada e plină, plină de reclame,
Comerțul ambulant e cu idei,
Deja se vând, cu tâlc și rol, programe
Despre modelul noilor femei.

Te-am cunoscut cu-o viață mai-nainte
De tot acest necunoscut calvar,
Și nu credeam că pot avea cuvinte
Să scriu acum de viața-ți de coșmar.

Acolo unde n-ai putut să-ți fie
Nici mai frumos, nici bine, nici ușor,
Te-ai aruncat fugind de veșnicie,
Și-ai devenin doar umbră în decor.

Când te-ai convins că totu-i la-ndemână
Doar dacă vrei să tot aduni gunoi,
Ai înțeles că nu-ți mai ești stăpână
Și ești și tu, cu totul, în noroi.

Timpul, trecând, n-a vrut să-ți fie mască,
Nu s-a mai vrut un josnic paravan,
Iar trecerea-i, vezi bine, te demască
Și îți arată cum te treci în van.

Oricât ai vrea, nu poți să fii cu mine,
Oricum aș vrea, nu pot să te iubesc,
Te-ai dus, cu interes, pe căi străine,
Refuzul categoric e firesc.

Fără de clemență

Timp nu mai am de vorbe cu nebunii,
Cu cei ce cred prostia lor știință,
Și au un țel, cu rangul de credință
Să nege existența rațiunii...

Îi simt pe mulți cum țin la o urzeală
În care sunt deja în rol de sfinți,
Dar înarmați cu ură până-n dinți,
Trăgând, trăiri firești, la socoteală.

N-am gând la nici o concurență
Cu cei ce văd un univers în ei
Și crai se cred, iar uneori chiar zei,
Seduși de-o relativă existență.

Roiesc în juru-mi sensuri absolute
Numite, nonșalant, motiv real,
De-a pune semn, mai mic, sau doar egal,
Între femei și ziduri de redute.

Timp nu mai am de certuri cu nebunii,
Cu cei ce contrazic cu bună știință,
Ce și-au făcut din certuri o credință
Voită a fi-n slujba rațiunii.

Absurdul e deja un fel de normă
În care au cultură cei inculți,
Cei care te obligă să-i asculți
Vorbindu-ți de tendințe în reformă.

Nu-mi văd motiv de-a sta, cu insistență,
În calea celor ce gândesc urât,
Doar să le-arăt că le acord clemență
Sătul de ura lor până în gât.

Și sunt atât de mulți, e-o-ntreagă lume
De indivizi cu lene de-a gândi,
Cei ce-s siniștri chiar de fac și glume,
Stăpâni pe ei când pot mereu dormi.

Răspunsul în zadar

Încă mai cred în basme, în povești,
Sau poate chiar în ele cred mai mult
Sătul fiind să stau și să-i ascult
Pe cei ce mă întreabă: "Cine ești?"...

Eu știu de unde vin și cine sunt
Dar dacă spun știu clar că nu-s crezut,
Mă vor numi absurd și încrezut,
Sau prea mânat de-un interes mărunt.

Dar spun, mereu, că vin de nicăieri,
Și nicăieri va fi, cândva, să plec,
Când timpului am să-i devin eșec
Agonisind doar nelumești averi.

Mi-e greu să tot infirm sau să confirm
Poveștile ce mi se spun că-s zvon,
Numit fiind de unii epigon
Sau un credul, de rațiuni infirm.

De multe ori am spus că am venit
Cu-n rost ce bine știu că l-am ales
Fără să am banalul interes
De-a arăta ce-mi este hărăzit.

Am spus și cine sunt... dar în zadar,
Și mi s-au dat răspunsuri prin blestem,
Că nu știam de umbre să mă tem,
Nici nu-i aveam pe morți în calendar.

Răspunsuri la-ntrebări am dat și dau,
Dar întrebări mi se tot pun mereu,
Și am ajuns să spun că-i mult prea greu
Să te audă cei ce minte n-au.

Și tot mă-ntreabă unii: "Cine ești?",
I-aud, firește, însă nu-i ascult,
Să le răspund mi-ar trebui cam mult,
Ori să îi mint, spunându-le povești...

Directa recunoaștere

De multe ori ți-am spus... dar nu direct
De cum va fi să-ți fie mersu-n viață,
Altfel găseam ca lipsă de respect,
Fiind ideea mult prea îndrăzneață.

Te zbați, și-i greu, se vede că te zbați,
Se bate-n loc dorința de-a răzbate
Și pașii sunt de drumul drept strâmbați,
Voindu-și o deplină libertate.

Drumul se face lung și tot mai greu,
Fără de timp sau locuri de odihnă,
Și-așa cum dat îmi e să ți-l văd eu
În zbucium îți va fi, nicicum în tihnă.

Acum m-am hotărât, și-ncerc să-ți spun,
Cum poți urma doar calea ce ți-i dată
Și neratând momentul oportun
Să ți se schimbe viața dintr-odată.

Un simplu pas, direct și hotărât,
Uitând de întrebări fără valoare,
De cerul ce, spre seară, mohorât
Te va voi spre el căutătoare.

E timpul, numai noi, și neștiuți,
Să ne avem, trăind visând, o noapte,
Plini de idei, dorințe și virtuți
Cu grabă-n repetări de stări și fapte.

Eu sunt turnanta gândului hoinar
Ce caută o umbră și-n lumină
Și-n îndreptarea lui eu sunt acar
Spre a te ști frumoasă și senină.

Că nu ți-am spus, e drept, sunt vinovat,
Acum depinde totul doar de tine,
Acum mă simt cu mine împăcat,
Alegerea doar ție-ți aparține.

Realul ancestral

Zic unii, și-i prea clar, că nu te știu,
Nici tu nu crezi cât te cunosc de bine,
Cum știu găsi ce-i adormit în tine,
Și-n pântecul ce vrea a fi zglobiu.

Cum te cunosc e greu acum să-ți spun
Dar prea ușor va fi a înțelege,
Când, dincolo de pământeasca lege,
Ne vom trăi al clipei gând comun.

Din clipa de-nceput va fi să-mi spui
Că-n profunzime simți ce foc se-aprinde
Și pântecul în jaru-i se cuprinde,
Flăcării lui, voiești să te supui.

Simpla mișcare de întors și dus
Va defini pe cele următoare,
Ce nu vor fi nicicum întâmplătoare,
Dar nici de-nchipuit sau presupus.

Sânii-ți rotunzi vor fi însemn real
Ca ducere, mereu, spre mai departe,
Spre veșnicii de dincolo de moarte,
A ceea ce, și-n noi, e ancestral.

Cu primul pas, urmat de-al doilea pas
Ne vom avea, uitând s-avem rezerve,
Prin concludența timpului rămas
Celor ce vor schimbarea să observe.

Din tu și eu, schimba-vom, brusc, în noi
Ideea că nu-i simplă noutate
Când neștiuți de nimeni, amândoi,
Ne vom deda la multe, la de toate...

Prin simplul rod a tot ce e firesc,
Ajunge-vei, în clar, a recunoaște
Că n-ai crezut că te-am putut cunoaște
Când doar gândeam că vreau să te-ntâlnesc.

Tăcerea de alt fel

Tăcerea mea e-o altfel de tăcere,
Că m-am nimic de spus doar mă prefac,
Și-mi inventez motive să tot tac,
Iluzii care spun că n-am putere.

Văd multe, și aud, și prind de veste
Și la vorbiri, prin forță, mă abțin,
Ca cei ce vor să știu cât mai puțin
Să se încreadă-n ei și-a lor poveste.

Nu mă mai mir deloc, nici nu îmi pasă
De câtă nepăsare văd în jur,
Și de iubiri cu formă de contur
Ce-n văzul lumii pare ca acasă.

Îmi e ușor să nu privesc aproape,
Ca, neștiut, să simt și să tot,
Să nu arăt, când ceva știu, că pot
Mai mult decât esența să îmi scape.

Celor ce vor a ști că-mi fac probleme
Ideile cu sens mereu contrar,
Ca detașat de toate le apar,
Bazat pe înțelesuri și dileme.

Nu pun în nici o clipă la-ndoială
Ce e văzut ca bine ori ca rău,
Ca să mă creadă multi un pămpălău
Lipsit de minimala socoteală.

Așa cu toate stau, și în tăcere
Am timp să pun ideile-n șablon
Fără să fiu atent dacă prin ton
Nu pun ceva din datu-mi ca putere.

Și-apoi am să vorbesc, și fi-vor spuse
Fapte ce-au fost și drumuri au ucis,
Porniri ce drumul morții au deschis
Când mergătorul lui nu se născuse.

Am să vorbesc, vorbind poate într-una,
Despre un fel, al unora, de-a fi,
Și despre cei ce nevoind iubi,
Au folosit, fără de saț, minciuna.

Mărime de noapte

Din trăirea nopţii,

Emiliei

Dormeai azi noapte, nu îți e știut
Când dezgolită doar pe jumătate
O rază m-a lăsat de te-am văzut
Dându-mi idei și gânduri motivate.

Nu îmi era, din tot, nimic ascuns,
Mi te vedeam ca vis și ca dorință,
Clar îmi era că astfel dai răspuns
Unei chemări de rost și năzuință.

Picioru-ți unduit, ușor curbat
Mă îndemna să n-am nici o măsură,
Să-l văd a fi o cale de urmat
Spre omeneasca, grabnică, postură.

Și coapsele-ți, sub mână-mi tremurau,
Dându-mi motiv de gând spre dezgolire,
Că ochii nemișcați deja stăteau
Trecându-mă de-a pragului simțire.

Te încordai ușor, trăiai visând,
Mai mult decât în viața ta reală,
Menirea ce, sălășluind în gând,
Se vrea definitivă și normală.

Privindu-te, nu îmi găseam opriri,
Nu mă puteam gândi la alte fapte,
Prin tot trecutul meu cu amintiri
Nu se găsea, la fel, o altă noapte.

Și n-am avut opriri, și m-ai simțit
Când exploram a rosturilor poartă
Lăsându-ți trupul grabnic dezgolit
Ca nici umbriri să nu ne mai despartă.

Totul a fost real și-apoi firesc,
Simțeam fireasca ta întâmpinare,
M-am auzit spunând că te iubesc
Când tu-mi spuneai că noaptea este mare...

Imperativ, fără motive

Te iubesc fără motive...

După unii, sunt nebun,

Te iubesc acum, spunându-ți,

dar de ce, nu pot să-ți spun,

Ești un pas ce-și vrea urmarea

în firescul tainic mers,

Simt ceva ce definește

un heraldic univers...

Las ideea deoparte,

însă n-am cum să renunț,

Nu mi-e visul l-a-ndemână,

nici idei să îl denunț,

Vii sortită dintr-o viață

ce ne-a fost un laitmotiv

Clipei ce-i deja menită,

ca model imperativ.

Simt că-s toate rostuite,

chiar și timpu-i hotărât,

Și-i permisă derogarea

nu-i, spre grabă zăvorât,

Încă vrea să te aștepte,

să ți-l ai ales reper

Tu, fiindu-ți hotărârea

de-a avea o casă-n cer.

Nici n-ar fi altfel să fie,

numai noi vom fi altfel,

Sub a nopților umbrire,

tu rebelă, eu rebel,

Eu, știu bine, n-am motive,

însă ne vom fi motiv

Altor clipe de iubire

cu decor imperativ.

Rătăcire-n împărțire

Simt viața cât îmi e de împărțită
De parcă-s trăitor de mii de ani,
Pe o anume cale rătăcită
Mereu printre fățarnici și profani.

Nimic nu-i nou, îmi spun, tăcut, sub soare,
Nimic nu e, în făptuiri, schimbat,
Doar vieții i se dă, altfel, valoare,
Și întâmplării rost absurd, ciudat.

Am fost copil... De-atunci sunt multe spuse,
Nici nu mai știu de-a fost întâmplător
Sau gândul printre vise răzbătuse
Și povestea ceva din viitor...

Azi multe cred că-mi sunt necunoscute
Doar făptuit ajung să spun că știu,
Dar tot acele vrute și nevrute
Ajung să se-mplinească-ntr-un târziu.

De sus în jos merg căi de coborâre,
Cu mers ușor și mai mereu grăbit,
Bazat pe o absurdă hotărâre
De-a pune preț pe tot ce e gândit.

Eu, de-am gândit, nu pot să am de știre,
Și nici habar nu am cât am urcat,
Dar rezultatul, azi, prin împărțire
E-atât de mic și greu de-aproximat.

De jos în sus mi-am dus mereu privirea
Și n-am putut, cu timpul, să mă schimb,
Ca simplu om să-mi împlinesc menirea,
Cândva, prin nemurire, să mă plimb...

M-am împărțit și viața, mi-e-mpărțită,
Mi-a mai rămas puterea să constat,
Și spun, gândind, că-i calea rătăcită
Dar simt că totul e cum mi-a fost dat...

Psihotice valori

În circuitul de valori al zilei
Azi intră întrebări ce n-au răspuns
Și stă iubirea sub povara milei
Voindu-se, așa, îndeajuns.

Similitudini fără nici o formă
Ajunse sunt să fie drum ales
Principiului ce se dorește normă
Pentru al lumii mers înspre regres.

Numite sunt, idei absurde, sfinte,
Și-i valoros tot ce e pur import,
Fiind exclus și simțul din cuvinte
Rupt de context, văzut ca disconfort.

Recursul cu atacuri la persoană
Catalogat e astăzi ca reper
Concluziei că specia umană
Deține monopol și-aici, și-n cer.

Cuvântul dat e sens ce n-are miză
Când nu vizează preț material,
Doar bun mai e minciunii, ca deviză,
În clar consens cu tot ce-i ireal.

Nimicuri de doi bani, ori simple poze
Cu-nvățături de simplu travesti,
Se dau drept tratamente la psihoze,
Și chiar măsuri ce pot redefini.

Forma-mprumută, regresând, cuvinte,
Și definește tot ce e schimbat,
Ca valoros și plin de-nvățăminte,
Universal și monopolizat.

Fără excese

Ce rost ar mai avea să-ți spun cuvinte,
Din care să mă știi cuprins de dor,
Acum când zorii zilei iau aminte
De cum ne-avem un gând dezrobitor?

Firescul e deja cuprins în fapte
Cu iz de adevăr fără cusur,
Ce dă contururi miezului de noapte
În care-ți tot spuneam c-am să re fur.

Clipele trec și-și au însemnătate
Prin tot ce dau trăirii în comun,
Când, ce-i lumesc, din piatră seacă scoate,
Idei ce-n mod direct se suprapun.

Mă simt altfel, o zi altfel începe,
Ideile au tot mai mult temei,
Pot, adevăruri mari, din plin, concepe,
Ca ziua, cu dorințe s-o închei.

Mă vezi tăcut... Privirea doar vorbește,
Și multe ar avea de povestit,
Însă-n privirea ta se tot oprește
Să-ți ai, în voie, visul împlinit.

Cuvintele au rost, dar și tăcerea
Spune mai mult din clarul înțeles
Al gândului ce-și are, iar, puterea
De-a depăși meschinul interes.

În noapte te-am furat, fără să-mi pese
De cei ce se gândeau că-i în zadar,
Ca liberi de meschinele excese
Să ne trăim ca foc arzând, nu jar.

Puține spun, nu am mai multva spune,
Cuvintele au rost tot mai puțin,
Faptele sunt fireasca rațiune
A unor vremuri noi ce, grabnic, vin.

Alegeri printre înțelegeri

Existăm într-al vieții tumult,
Prin eterna, concreta idee,
Eu bărbat, tu, firește, femeie
Un întreg definit de demult.

Unii spun că există mai mult,
Alții văd existând prea puține,
Iar absurdul pe drumuri ne ține,
Și ni-i traiul cu totul ocult.

Tu ești gând ce îmi spui că-l gândesc
În atât de complexa-mi prezență,
Ce-n concret e multipla valență
A speranței de rost omenesc.

Eu dorindu-mi să simt că trăiesc,
Sunt mereu dependent de-o-ntrebare
Ce își are porniri din mirare
Că-mi tot vine să-ți spun "Te iubesc!".

Sunt atâtea principii și legi
Ce dau sens noțiunii de bine,
Însă vieții mai mult îi convine
Ceea ce, tu, trăind, înțelegi.

Poți oricând, dacă vrei, să mă negi,
Cum, oricând, poți să mergi înainte,
Printre fapte și printre cuvinte,
Dreptul tău e, oricum, să alegi.

Aparențe și carențe

"Minciuna stă cu regele la masă"...
Versul e vechi, doar oamenii sunt noi,
Acum ea stă în prag la orice casă
Sub preș e adevărul... e gunoi...

Pe sub umbriri cărări umblarea face,
Și plângerea e algoritm urmat,
Când minții adevărul nu-i dă pace,
Lăsând vederii pasul mult săltat...

Intră-n poveste vrute și nevrute
Și-anonimatul unui timp pasiv
Ca să se vadă fapte nevăzute
Într-un amestec fad și evaziv.

Capra și varza bărcii îi sunt rude,
Iar planul lor este cu drept divin,
Doar șipotul de ape îl aude,
Lăsându-i sensul, întru tot, meschin.

Stă, împreună cu minciuna, frica
Dându-i motiv să nu se dea de gol
Tot amintind cât ustură urzica
Oricât e învelită-n staniol.

Și vin în juru-i multe aparențe
Dând mucavalei rol de paravan,
Mizând pe momentanele carențe
Ale acestei lumi cu trai în van.

Se tot vorbește mult de argumente,
De rolul lor în sens de timp pierdut,
Și umbre ce tot aranjamente
Redecorând al faptelor trecut.

Nimic nu-i nou, se minte, se tot minte,
Se jură strâmb și vorbește mult,
Mereu aduse-n joc sunt cele sfinte,
Iar adevărul e numit incult.

Pe drumuri, la lumină

Grăbește-te, iubito, vine clipa
Când chipul îți va fi strălucitor
Și arăta-vei că, de fapt, risipa
Nu e a ta, e-a celor care mor.

Timp nu avem de-a trece pe la vamă,
Suntem deja, mai peste tot, văzuți,
Plătitul preț e cel care ne cheamă
Să nu mai stăm nici triști, nici abătuți.

Motivele de încă-ntârziere
Se pot găsi, chiar din senin, mereu,
Lipsite de respect și-apreciere,
Vor spune că fără de tine-i greu.

A fost cândva o pierdere de vreme
Cu întrebări ce nu-și aveau răspuns,
Și vorbe ce-aminteau de anateme,
Grăbindu-te spre moarte pe ascuns.

Aceiași sunt cei care vin să spună
Că nici un pas, ce-l faci, nu este bun,
Cei ce-ți ziceau cândva că ești nebună
Și tot ratezi momentul oportun.

Îți bate, iar, la poartă, o-ntâmplare
Cum nu credeai că-n poartă-ți va veni,
Vestindu-ți drum firesc și înălțare
Și-ndemn de-a nu ma sta, de-a te porni.

Din adevărul vieții în rutină
Se face vremea, în curând, să pleci,
Să ieși, din ascunzișuri, la lumină
Să mergi pe drumuri, evitând poteci...

Momentul de-ncercare

De mult am spus, de foarte multă vreme
Că m-am născut să fiu nemuritor,
Sedus fiind de marile extreme
De marile iubiri, de multu-mi dor.

Acum urmează marea încercare
A celor ce din umbre au împuns
Și motivând a vieții lor chemare
Piedici mi-au pus, voindu-mă ascuns.

Nu îmi permit să mai păstrez tăcerea,
Nu sunt în stare să mai fiu tăcut,
Și nici să trec mai multe cu vederea,
Să fiu, cu bună știință, prefăcut.

Nu urmăresc, nicicum, ceva anume,
Însă presimt că iarăși sunt țintit,
Cu vechi idei ce vor să mă consume,
Să vreau să dorm, crezând că-s obosit.

Acum spun iar, dând, oarecum, de veste
Celor ce cred că am uitat ce-am spus,
Sau celor ce vor spusa să-mi conteste,
Că uită să privească și în sus.

Cu val de foc și râuri mari de ape
Se vor ivi-n curând ai zilei zori,
Când, cei ca ei, nu vor putea să scape
Dându-și pe față marile orori.

Se vor trezi, mânați de amintire,
Spre timpuri ce, prin ură, le-au pierdut,
Trăind așa cum dat le e prin fire
Concretul plin de golul absolut.

Reversul ca fațadă

Îmi spui mereu, mizând că nu-nțeleg,
Despre un sens ce-l ai acum în viață,
Ce-ți lasă timp de a numi întreg
Un orizont ce-l vezi prin copci de gheață.

Știi prea puțin din cât îmi este dat
Să am idei ce nu sunt contrazise
De vorbele-ți cu iz de surogat
Prin care-ți vrei visările ucise.

Îmi cer să plec, dar nu-ți dorești s-o fac,
Trăirile trecutului te cheamă
Spre gândul că-i normal să te dezbrac
De ultima pornire înspre teamă.

Mi te dorești, fără să vrei să-mi spui,
Privind spre cerul rece, plin de stele,
Iar într-a clipei șoaptă să transpui
Simțirea că ajuns-ai printre ele.

Vorbire faci de al tăcerii pas
Când drumul nu se-nchide la hotare,
Deși-ți dorești să știi ce a rămas
Dintr-a dorinței, veche, avântare.

Nu-mi este greu să simt că orice zici
E tatonare, patos și dorință,
Știind că, în principiu, contrazici
Pornirea, prin excese de voință.

Te-ncurci acum prin vorbe și idei,
Sperând să spun de cred, sau nu, în tine,
Sau de îmi ești model, dintre femei,
Ori merg pe căi ce ție ți-s străine.

Zici că nu vrei, dar totul e invers,
Așa cum s-a-ntâmplat și altădată,
Într-un trecut ce nu se lasă șters
Și, să îl șteargă, nineni n-o să poată.

Avânt de toamnă

O seară, toamna... Simpla întâmplare
Va fi să-mi spui, târziu, în zori de zi,
Când soarele, zâmbind, ne va găsi
Ca trăitori de mare-mpreunare.

Așa va fi, știi bine vă vestirea
S-a vrut a fi chiar primul tău cuvânt
Ce timpului i-a dat deja avânt
Grăbindu-ne, cu anii, întâlnirea.

Vom face-n noaptea-aceea chiar risipă
De gesturi cu întregul înțeles
Ce dă dorinței rol de interes
Și vieții motivare printr-o clipă.

În patu-n care, înspre ceas de noapte
De orice haină trupu-ți vei goli,
Dorinței, iar, speranțe vei găsi,
Și năzuința unor multe fapte.

Doar eu și tu vom ști ce amănunte
În zvâcnet, coapsei, îi va da avânt,
Iar fierbințeala pântecului, sfânt,
Va descreți mult încruntata frunte.

Sânii rotunzi vor fi o mărturie
Că sufletul, simțindu-se dator,
Nu se mai vrea doar simplu spectator
Nici alungat înspre periferie.

Va fi să crezi că lupta-i câștigată,
De cum e azi când viața luptă-ți știi,
Ca nu cumva convinsă să devii
Că nu va fi nicicând ca altădată.

De toate fi-vor în această toamnă,
E toamna ce-i dovadă de destin,
Va dovedi de toate, pe deplin...
Fii pregătită, prea frumoasă doamnă.