Tăcerea mea e-o altfel de tăcere,
Că m-am nimic de spus doar mă prefac,
Și-mi inventez motive să tot tac,
Iluzii care spun că n-am putere.
Văd multe, și aud, și prind de veste
Și la vorbiri, prin forță, mă abțin,
Ca cei ce vor să știu cât mai puțin
Să se încreadă-n ei și-a lor poveste.
Nu mă mai mir deloc, nici nu îmi pasă
De câtă nepăsare văd în jur,
Și de iubiri cu formă de contur
Ce-n văzul lumii pare ca acasă.
Îmi e ușor să nu privesc aproape,
Ca, neștiut, să simt și să tot,
Să nu arăt, când ceva știu, că pot
Mai mult decât esența să îmi scape.
Celor ce vor a ști că-mi fac probleme
Ideile cu sens mereu contrar,
Ca detașat de toate le apar,
Bazat pe înțelesuri și dileme.
Nu pun în nici o clipă la-ndoială
Ce e văzut ca bine ori ca rău,
Ca să mă creadă multi un pămpălău
Lipsit de minimala socoteală.
Așa cu toate stau, și în tăcere
Am timp să pun ideile-n șablon
Fără să fiu atent dacă prin ton
Nu pun ceva din datu-mi ca putere.
Și-apoi am să vorbesc, și fi-vor spuse
Fapte ce-au fost și drumuri au ucis,
Porniri ce drumul morții au deschis
Când mergătorul lui nu se născuse.
Am să vorbesc, vorbind poate într-una,
Despre un fel, al unora, de-a fi,
Și despre cei ce nevoind iubi,
Au folosit, fără de saț, minciuna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu