Timp nu mai am de vorbe cu nebunii,
Cu cei ce cred prostia lor știință,
Și au un țel, cu rangul de credință
Să nege existența rațiunii...
Îi simt pe mulți cum țin la o urzeală
În care sunt deja în rol de sfinți,
Dar înarmați cu ură până-n dinți,
Trăgând, trăiri firești, la socoteală.
N-am gând la nici o concurență
Cu cei ce văd un univers în ei
Și crai se cred, iar uneori chiar zei,
Seduși de-o relativă existență.
Roiesc în juru-mi sensuri absolute
Numite, nonșalant, motiv real,
De-a pune semn, mai mic, sau doar egal,
Între femei și ziduri de redute.
Timp nu mai am de certuri cu nebunii,
Cu cei ce contrazic cu bună știință,
Ce și-au făcut din certuri o credință
Voită a fi-n slujba rațiunii.
Absurdul e deja un fel de normă
În care au cultură cei inculți,
Cei care te obligă să-i asculți
Vorbindu-ți de tendințe în reformă.
Nu-mi văd motiv de-a sta, cu insistență,
În calea celor ce gândesc urât,
Doar să le-arăt că le acord clemență
Sătul de ura lor până în gât.
Și sunt atât de mulți, e-o-ntreagă lume
De indivizi cu lene de-a gândi,
Cei ce-s siniștri chiar de fac și glume,
Stăpâni pe ei când pot mereu dormi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu