Instinct de enigmă

Zilele trec, devin tot mai puţine,
N-ai cum să pui mai multe la un loc
Şi vine vremea să rămâi cu mine,
Când te voi şti şi jar încins, şi foc.

La ceasul dimineţii, dezgolită
De tot ce-ar ţine trupul tău ascuns,
Mi te vei vrea enigmă desluşită
Simţindu-mă în tine, tot, pătruns.

Sânii-mi vor fi deplină călăuză
De fi-va-ntâmplător să mă grăbesc,
Lăsând ideea, prin absurd, confuză,
Pierdută într-un strict instinct lumesc.

Şi-n mod concret, veni-va să de-a veste,
Prin clipa de mărime şi contur,
Că visele, trecute în poveste,
Au elocvenţa pasului matur.

Nimic nu va mai fi ca înainte,
Uita-vei să baţi drumuri fără sens,
Şi, zi de zi, ne vor uni cuvinte
Menind porniri de fapte în consens.

Oprelişte de dor

De dorul tău puţin mai pot să scriu,
Ideile îmi sunt amestecate,
Ce-aş vrea să-ţi spun îmi este greu să ştiu,
Şi de dormit dorm doar pe apucate.

Văd stelele cum, înspre zori, apun
Când visele-mi sunt semne de-ntrebare
Pe care nu mai pot să mi le pun,
Grăbit de mult prea multa-mi aşteptare.

Nici în simţiri nu pot fi liniştit,
Devin deja un munte de dorinţe
Din zorii zilei, până-n asfinţit,
Şi noapte cu noianu-i de sentinţe.

Privirile puţine mai cuprind,
Uitând a mai privi în câte-o parte
Iluzii pe de-ntregul construind,
Făcându-mă să uit că eşti departe.

Gândul nu-l am aşa cum l-am ştiut,
Aleargă înspre drumuri abătute,
Lasându-mă să cred că-s hătuit
De visele ce nu-mi erau ştiute.

De dorul tău acum nici nu îţi scriu,
Las gândul peste timp să hoinărească,
Va şti să-ţi spună cum nici eu nu ştiu
Despre dorinţa-mi, mare, omenească.

Definire de reper

Suntem alfa şi omega,

un întreg predefinit,

Regăsiţi prin întâmplarea

adevărului dosit,

Dintr-o vreme neştiută

m-ai purtat, cu dor, în gând

Aşteptând o întâmplare

dintr-un prea firesc curând.

Când, şi cât, şi în ce formă,

timpul se va vrea urni?

Te-ntrebai în miez de vise,

fără a te mai gândi,

Dar voiai ca începutul

să îl ştii ca pas al meu,

Ca, apoi, continuarea

să o ai atu mereu.

Şi aşa a fost să fie,

cu îndemn ispititor,

M-am lăsat cuprins în tine,

devenind nemuritor,

Punând semn profund, hotarnic,

existenţial reper

Înspre-acel întotdeauna,

niciodată efemer.

Mult prea clar acum e totul

şi-ţi e clar cum îţi doreşti

Să fii una cu-nceputul

definirilor lumeşti,

Să îţi iei cât e nevoie,

ritmul să ţi-l ai cum vrei

Punând clipelor însemne

şi speranţelor temei.

Între alfa şi omega

va fi simplu de ales

Când puncta-vei începutul

cu totalu-i înţeles

Tu lăsându-mi să ştiu totul,

cheia porţii să mă simţi,

Unduindu-te ca valul

când urmarea o presimţi.

Punct punând în calendare,

evitând să îl ignori,

Vei lăsa totuşi speranţei

visul unor noi fiori,

Ziua, în plină lumină

soarele îl vei umbri,

Noptea, sub umbriri de stele

ca o stea vei străluci.

Iar în zori, după furtună

nume nou va fi să ai,

Prin contraste de cutume

rosturi umbrelor să dai,

Prevalâdu-te de-al clipei

rol, cu totul novator,

Timpului vei fi deviză

şi motiv de viitor.

Mai mereu, ca întâmplare

te vei şti consemn concret

Începutului de noapte

fără urme de regret,

Evidenţei definite

de mai mult şi mai frumos,

De trăire a-mplinirii

în urcuş vertiginos.

Crucialele repere

Mereu găseşti să-ţi pui câte-o-ntrebare
Chiar dacă ştii că are rost banal,
Însă tot uiţi, tot mai mereu, se pare
Să-ţi ai reper momentul crucial.

Vii printr-un timp ticsit de amănunte
Ce drumului i-au dat un vag contur,
Lăsând idei ce-au vrut să se confrunte
Cu rolul decăderii în sperjur.

Şi fugi, tot fugi, crezând că fugi de mine,
Sau crezi că adevăruri îţi ascund
Când tu, de fapt, mă vrei simţit în tine,
Mă vrei năvalnic, posesiv, profund.

Dorul de vise îţi acordă şanse
Pe tine, prin ce eşti, să te-nţelegi,
Punându-te-n răscrucile de transe
Ce sunt fărădelegi mizând pe legi.

Dar limita firescului nu piere
Când faptelor te dai cu concret,
Lăsându-mi sânii praguri şi repere
Realului discret şi indiscret.

Definitiv, rebel

Nimic nu poate viaţa să-mi oprească,
Chiar dacă sunt privit cam peste umăr,
Pun preţ pe definirea mea lumească
Şi mă încurc de anii vreau să-i număr.

Semeni de-ai mei se plâng de bătrâneţe,
Se plâng că nu mai sunt deloc ce-au fost,
Ci doar alunecări spre stări răzleţe
Ce nu mai vor să aibă vreun rost.

Ei îmi vorbesc, eu nu pot înţelege
Nici ei nu vor s-accepte că-s altfel,
Că nu-s supusul zisei ce li-i lege
Şi am rămas, cum am tot fost, rebel.

N-am să renunţ... Nu ştiu ce-i renunţarea
La ceea ce, ca oameni, ne-a fost dat,
Trăind, ca totdeauna, întâmplarea
De-a fi cu nemurirea-mpreunat.

Şi-n nici un fel nu pot blama ideea
Că dragostea e faptă-n mod sublim,
Ce are sinonim, mereu, femeia,
Indiferent de vremea ce-o trăim.

Fals de mimă

Mi-e teamă că-ntr-o zi, când n-am să ştiu,
Vor spune unii c-am plecat din lume,
Şi am uitat măcar un vers să scriu
Despre firescul marilor cutume.

Mă vor numi "un simplu anonim",
Subscris unor convulsii efemere,
Având reperul gândului infim
Căutător de umbre şi plăcere.

Vor spune că am fost, dar nu mai sunt,
Nici spirit, nici idee, nici fiinţă,
Nici cel ce n-a ajuns nicicând cărunt,
Lipsindu-i bătrâneţea din conştiinţă.

Mari temători că nu va fi de-ajuns
Vestirea lor să fie faptă clară
Îmi vor rescrie viaţa pe ascuns
Numindu-mă un simplu pierde-vară!

Şi-aşa mă voi trezi că sunt inclus
Într-o mulţime fără definire
Privit, cu ură, dar de jos în sus
De cei ce sunt, trăind, doar amintire.

Din teamă, din invidie, prin fals
Vor căuta a-mi şterge multe fapte
Mimând o horă într-un pas de vals
Şi zilele-mi numindu-le ca noapte.

Dar şi aşa, vor vrea cu mult mai mult,
De vor ajunge chiar să se renege,
Ştiind că n-o să vreau să îi ascult,
Când rodul nesimţirii-şi vor culege.