În plină zi, cândva, eram în gară,
Priveam departe şi-am zărit un tren,
Părea că vine dintr-o altă ţară
În care mersul avea rost peren.
Mergea încet, era lipsit de grabă,
Deşi putea fi bun alergător,
Părând, în mersu-i fără nici o treabă,
Un trubadur sau comis voiajor.
Lua, se pare, la mai tot, aminte,
Deşi la mersul lui era atent,
Şi căuta mereu spre înainte
Spre un final ştiut, preexistent.
Voia să vadă ce puteau să vândă
Cei duşi de el înspre un alt tărâm,
Mulţi, plătitori, cu viaţa, de dobândă
Şi umblători, desculţi, pe caldarâm.
Ritmul minor al drumului pe şine
Părea a fi intrarea în impas
Prin lipsa regăsirilor de sine
Şi-a motivării mersului la pas.
Totul era, vizibil, pus la cale,
Şi stabilit până-n detaliu clar,
Cu variante exceptat legale
Şi prefixate treceri în zadar.
Prin jur simţeam o mare nemişcare,
Dar timpul se-arăta a fi grăbit
Mereu fugind spre marea depărtare
Spre a nu fi, de somnoroşi, găsit.
Trenul venea, dar rămânea departe,
Părea a se gândi la un ocol
Ce s-ar putea pe alt tărâm să-l poarte
Ca să nu fie niciodată gol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu