Continuu, spre urmări

Fără să am motiv acum îți scriu,
Nici un subiect nu-mi vine-acum în minte,
Dar și așa, eu cred, și pun pariu
Că poți citi ușor printre cuvinte.

Ca orice om, trăiesc așa cum pot,
Dar nu mă tem de tot ce va fi mâine,
Nu sunt adeptul unui fals complot
Injurător pentru un colț de pâine.

Multe idei ce-mi vin spre tine fug,
Și mult prea greu în liniște mă lasă,
Îmi pun trăiri, ba chiar simțiri, pe rug,
Dar și tăcând îți spun că ești frumoasă.

Tăcerile, de multe ori, îmi spun
Ce va mai fi, ce zori de zi urmează,
Și mă îndeamnă gândul să-mi adun
Și mintea să mi-o țin, continuu, trează.

Din depărtarea mea, de unde sunt,
Ceva ce simt spre tine mă împinge,
Când visul cu firescul îl confrunt,
Și la final dorința mă învinge.

Mai am simțiri că sunt dezordonat,
Trezindu-mă mereu în miez de noapte,
Voind să știu de ce s-au întâmplat
Atât de multe, nedorite, fapte.

Și nu-ți ascund că tot mereu privesc
Spre drumul ce m-ar duce chiar la tine,
Când stelele privirii se ivesc
Lăsând vederii umbre clandestine.

Prea bine văd, în umbră sunt și eu,
Și-n umbre zbateri țin mereu ascunse,
Dar tot îți scriu, și am să-ți scriu mereu,
Că viața ne va fi întrepătrunsă.

Etichete şi faţete

Am multe întrebări fără răspuns
Ce ştiu că-mi vin din viaţa viitoare,
Lipsindu-mă de-a temerii eroare
Ce-mi spune uneori că-i de ajuns.

Adun dovezi ce simt că-mi contrazic
Principii, de la lume adunate,
Ce-mi spun că e absurd, că nu se poate,
Din ceea ce trăiesc să mă ridic.

Încerc să fiu o vreme ponderat,
Să fiu la fel cu cei ce mă acuză,
Că nebuniei îi găsesc o scuză,
Spunând că fac doar ceea ce mi-i dat.

Chiar fac ceva ce nu am mai făcut,
Las totul să se piardă din vedere
Spunând că sunt ispite efemere
Ce vin din vieţi prin care am trecut.

Dar mult prea multe n-am să pot să las
În pierderea ce n-are regăsire
Decât într-un regret, ca amăgire,
Sau nepuntiţa unui timp rămas.

Orice ar fi, eu caut întrebări
Ce prin esenţa lor să îmi răspundă
Tăcerii ce o simt că-i muribundă
Deşi mă vrea opus unei schimbări.

Şi-n limita fireştilor chemări,
Ce-o văd mereu de-a dreptul infinită,
Mintea o las a-mi fi ca o ispită
Prin multele răspunsuri şi-ntrebări.

Şi cad mereu în lista de proscrişi,
A celor ce sunt plini de etichete,
A celor ce sunt fără de faţete,
Fiind acestei lumi clar compromişi.

Primplanul de paravan

Mult prea multe sunt acum de spus,
Timpul prea-i ajuns doar amânare,
Faptele sunt simplă replicare
Ale unui gând doar presupus.

Acum par toate puse în tipar,
Departe-n nici un fel nu se mai vede,
Iar trecerea-n zadar se întrevede
Prinsă-n tandem cu vise de coşmar.

Iar limita devine un reper
Ce pare existenţei o dovadă
Că poate dintr-o dată să decadă
Din rolu-i de firesc ori de mister.

Nimic nu se-ntrevede a fi leac
Acestei stări complet denaturate
Cu drumuri mai tot timpul perturbate
De ceva ce, normal, e simplu fleac.

Multe-s de spus și puse în primplan,
Tergiversarea dă bogate roade
Ilustrelor finale calapoade
Ce duc trăiri sub fald de paravan.

Meschinăria pare joc frumos,
De multe ori, hoțește, ne înşeală,
Făcându-ne să credem în greşeală,
Negându-i rostul prea periculos.

Iar peste toate, rangul cel înalt
Îl are excelenţa sa, mincuuna,
Cu orizontu-i larg ce, totdeauna,
Face din pas de melc un amplu salt.

Abisu-i orizontul dominant,
Plăcerea e extremă în furtună,
Dând proştilor motiv de-a fi-mpreună
Trăind extazul antirezonant.

Motiv, scânteie şi făclie

Am auzit cândva de nunta ta,
Când tu priveai un drum înspre departe,
Şi chiar doreai uşor să poţi uita
Că numai timpul nu îşi are moarte.

A fost mai greu să dau un înţeles
Mirării ce venea cu-mpotrivire
La prea firescul drum ce l-ai ales
Să-ţi fie port-drapel şi împlinire.

În amintiri, mult timp, te-am rătăcit,
Nici tu n-aveai idei ce e cu mine,
Iluzii şi-ntâmplări ne-au tot dosit
Prin umbre dărâmate de ruine.

Erai acolo, undeva-n trecut,
Aluzie de vis prevestitoare,
Pe care să îl negi nicum n-ai vrut,
Dar nici n-ai pus voinţa la-ncercare.

Ai fost plecată, nu ai stat pe loc,
Ca nu cumva greşeli să mai pot face,
Iar drumul meu, de lacrimi şi de foc
Te-a ocolit, să poţi trăi în pace.

Aseară te-am văzut că mă priveşti,
De parcă vremea veche revenise,
Uitând c-ar trebui să-ţi aminteşti
Că m-ai pierdut pe undeva, prin vise.

Luase pasul gândului avânt
Înspre privirea-mi plină de dorinţă,
Şi te-ai lipsit de-al timpului cuvânt
Spre al avea motiv de dăruinţă.

Toate s-au vrut aşa cum ţi-ai dorit,
Sau poate cum şi eu doream să fie,
În locul şi momentul potrivit
Ca să devii scânteie şi făclie.

Ştiai de mult, deşi ai vrut să uiţi
Că n-ai să poţi mai mult mizând pe luptă
Ca-n vise să tot fim substituiţi,
Viaţa lăsând-o, de păreri, coruptă.

Consum de încercare

Vorbim mereu de simpla întâmplare,
De confruntarea simplelor idei
Și încercăm să le găsim temei
Punându-ne, cu mintea, la-ncercare.

Punem în joc doar fapte consumate,
Sperând că relevante explicații
Vor sta în calea unor complicații
Ce nu se vor de fapte separate.

Ideile tot definesc repere,
Când cazul evident nu-i un model,
Și chiar când adevărul e rebel
Și dreptul de-a fi, concret și-l cere,

Prin limitări mimate ca-mplinire,
Mereu luând nimicuri ca-mprumut,
Dându-le rolul de idol absolut,
Convigerea ajunge definire.

Și tot vorbim de simpla întâmplare,
Când nu găsim reperelor motiv
Când voia are rost imperativ
De-a dovedi că nouă ni se pare.

De multe ori, sub norii de furtună,
Fulgerul vrea a fi luminător
Și umbrele converg, înșelător,
Înspre abisuri ce le tot adună.

Apoi, când vremea pare-nseninată
Din amintiri se-ajunge în război,
Lăsând în urmă lașii drept eroi
Ai luptei de minciună dominată.

Tot acceptăm urmarea indecentă
A ceea ce am refuzat să fim
Când totul era-n formă de sublim
Pierdută de trăirea remanent.

Încă vorbim de simpla întâmplare
Că doar atât putință mai avem,
Credința n-o vedem cu rol suprem,
Și ne trezim uciși de disperare.

Decor de risipire

Viața nu-i un formular stupid
Predispus la termeni și condiții,
Care, nesemnat e invalid,
Pus pe calpod de mari ambiții.

Cu idei turnate în tipar
Cei mai mulți o vor a fi-mbâcsită,
Măsurată cu un calendar
Ce o vrea, de multe ori, grăbită.

Alții, căutând a fi altfel,
O tot dau pe a plăcerii clipă,
Definind-o drept fidel model
Al trăirii fără de risipă.

Unii și-o gândesc prin încercări,
Acceptând-o tot mereu pe fugă,
Sub noian de veșnice-ntrebări
Ce același verb, fugar, conjugă.

În teribilismul obturant
Mulți ajung să cadă la-nvoială
Cu absurdul cel mai aberant
Care cere sorții socoteală.

Libertăți luate cu-mprumut
Pun pe viață cea mai grea dobândă,
Dându-i definiri de rost trecut
Pervertit prin lipsa de izbândă.

Plus și minus infinit se vor
Faptele croite după minte
Căutând ieșirea în decor
Când transpuse-s vorbei prin cuvinte.

Restul e rămas într-un nimic,
Prea puțini mai cred în demnitate,
Alții spun că omul e prea mic
Și prea mulți se tem de libertate!

Altfel, spre definire

Ți-am scris ceva... Am scris voind să știi
Că de acum de multe nu-mi mai pasă
Și de va fi să crezi că întârzii
Va fi un semn c-am să te fur de-acasă.

Cuvintele spun multe, poate tot,
Și va urma schimbarea mult vestită
Prin ceea ce atunci am să socot
Că e o cale bine nimerită.

În fuga spre concretele idei,
Vom zăbovi, mai mult, în miez de noapte,
Știind că toate își găsesc temei
Prin punerea-n prim planul multor fapte.

Unii ne spun că suntem enervanți
Și ne privesc cu sila, ori cu milă,
Că ne vom fi, într-adevăr, amanți,
Chiar ignorând convenția civilă.

Doar să te fur, atât mai pot gândi,
Altfel, prea mult, cu viața ne vom bate
Și vom afla că nu putem trăi
Într-o covalescentă libertate.

Poate vom fi o vreme rătăciți
Și alungați de marile probleme,
Dar vom ajunge, nefiind grăbiți,
Ca definiți de mari trăiri extreme.

Tu îmi vei fi un mal și voi fi val
Spre liniște pierzându-mă în tine,
Fiind astfel ai timpului real
Cei ce trăiesc, oricum ar fi, un bine.

Așa ți-am scris, așa va fi... tu știi
Că-i vremea de a fi toate împlinite,
Să fiu altfel și altfel tu să fii,
Și visele de fapte definite.

Călăuză-n tălmăciri

Am amintiri de pus, ca jar, sub rug,
Ce focuri vor, pe dealuri, să aprindă
Ca timpului să nu-i mai stau în jug,
Să-l fac a fi doar umbră în oglindă.

Simt în idei un sâmbure de foc
Ce-n miez de noapte e lumină vie,
Dându-mi motiv să intru iar în joc,
Știind ce-a fost și va mai fi să fie.

Și cum nu sunt cu umbrele-n consens,
Privirile îmi fug mereu spre stele,
Fiindu-mi de la sine înțeles
Că drumul mă împinge printre ele.

Din gânduri îmi mai vine să fac scut,
Ca să mai uit de marea-mi neodihnă
Ce nu mă lasă clipei ce-a trecut
Să-i spun povestea țintelor în tihnă.

Și astfel duc cu mine amintiri
Ce nu se vor pierdute în uitare,
Fiindu-mi călăuză-n tălmăciri
De vise ce trec praguri și hotare.

Iar treptele urcării îmi fac semn
Că limita rămâne infinită
Tinzând conntinuu spre extrem îndemn,
Chiar devenind, de-a dreptul, o ispita.

De pierderi nu am deptul să mă tem,
Că nu am de pierdut decât o viață
Ce doar așa pot să mi-o fac totem
La trecerea prin marii nori de ceață.

Gând de hotărâri

Gându-ți trimiți, în vise, înspre mine,
Mânată ești de-al pașilor temei,
De adevărul ce ți se cuvine
Lăsat prea mult ascuns printre idei.

Și-n vis îmi spui, prin fapte și cuvinte,
Cum te vei vrea să fii un pas concret
Cu tot ce mie o să-mi vină-n minte
Când ai să-mi ceri să nu fiu prea încet.

În mod direct, fără de-ncurcătură,
Cum vrei să stau și cum vrei tu să stai,
Cum timpul vei voi să-l ai măsură,
În vis, chiar amănunte, vii să-mi dai.

Cum să mă mișc uitând de evidențe,
Când prin mișcari ceva vei vrea să-mi zici,
Sunt forme cu extreme concludențe
Prin care recurența o implici.

Și-mi vii mereu, uitând să îți mai pese
De cei ce-ar fi mereu necruțători,
Ce ne-ar privi ca buni de pus în lese,
Numindu-ne, de-a dreptul, trădători.

Îmi lași însemn al zilei gând de mâine
Prin care vom mai pune niște pași
Spre clipa ce va ști că aparține
Trecutului ce-i suntem noi urmași.

Mă tot vestești știind ce-o să urmeze
Prin primul gând al zorilor de zi,
Prin adevăruri puse-n antiteze
Cu tot ceea ce azi părem a fi.

Schimbare în schimbare

S-a schimbat ceva în calendare,
Spun cei ce privesc spre calendar,
Nevoind ca simpla întâmplare
Să le-arate trecerea-n zadar.

Încercând să trec spre mai departe,
Să-nțeleg de ce sunt insistenți,
Înțeleg că ei, crezând în moarte,
Vieții, mai mereu, îi sunt absenți.

Tot aud că cifrele-s schimbate,
Calculații multe s-au schimbat
Și din ele ies priviri în spate,
Dobândind un rol deloc ciudat.

Împărțiri cu rost de aparențe
Pun tipare timpurilor noi,
Animând excese și valențe,
Abrogând idei cu umeri goi.

Și-adunări, se pare, consecvente
Țin, în aparență, timpu-n loc,
Decupând consensuri elocvente
Prin scăderi ce-aruncă lumea-n foc.

Foc părea a fi, oricum, în lume,
Dar, se pare, nu era de-ajuns,
Nimeni nu voia să și-l asume,
Și era crezut îndeajuns.

Se vorbește mult de o schimbare,
Tonul celor ce vorbesc este schimbat,
Unora spre bine li se pare,
Prea puțini văd ceru-nseninat.

E firesc, se spune, să se-ntâmple
Ceva ce devine elocvent,
Oamenii s-ajungă ninși pe tâmple
Spun și eu, uitând să fiu prezent.

Tablou de lume

În lume e atâta nepăsare
Că nici un gând frumos nu are loc,
Și-n corolarul ei de disperare
Nu mai există cale de mijloc.

Există, e vizibil, multă ură
Iar frica pare c-a învins pe toți,
Minciuna a ajuns fără măsură
Iar trădătorii-s dați ca patrioți.

Totul e-acum lipsit de rânduială,
Noroiul nu mai este doar decor,
Că au ieșit cu totul la iveală
Cei ce au fost mereu cozi de topor.

Și au ieșit cu totul la lumină,
Fără de teamă, fără de regret,
Cei ce găsesc, oricui, o mare vină
Că pot avea un gând păstrat secret.

Ideile perfect sincronizate
Sunt umbre relevante de ecou
Al râsului murdar, pe înfundate,
Din vorbe ce vorbesc de omul nou.

Puțin se mai vorbește de iubire,
Esența ei nu prea mai are loc,
Chiar ea i-ajunsă-n prag de viețuire
Intrând neceităților în joc.

Gândul frumos, nemaiavând motive,
De-a se deda concretului real,
Se-ascunde de idei speculative
Sau chiar ajunge într-un rol banal.

Motiv concret

Te-aș împărți mereu în doze mici
Punându-le cu grijă în pocale
Să nu mai am în viața-aceasta frici
Crezând în evidențele banale.

Nu te-aș lăsa acestor acestor timpuri seci,
Ce au o sete, de dureri, nebună,
Și nici pornirii vânturilor reci
Știindu-le cu gândul spre furtună.

Aș face buruienile trifoi,
Scânteia brumei aș preface-o-n rouă,
Ca pasul să îți fie mai vioi
Spre clipa ce începe-o viață nouă.

Suport de cale

Tu poți să schimbi și data morții mele,
Legi scrise poți rescrie-n univers,
Ducându-mă degrabă printre stele
Făcându-mă să uit cât am de mers.

În lumea ce se lasă îngropată
De niște-ncrengături numite neam,
Nici dragostea nu poate să răzbată,
Primește totdeauna vot de blam.

S-a vrut, și se tot vrea, ca totdeauna
Poruncile să aibă rol primar,
Și ca efect să aibă-ntotdeauna
Suport în presupusul arbitrar.

Contrar a tot ce pare-a fi rutină,
Și-a tot ce pare-a fi consensual,
Ți-e gândul spre izvorul de lumină
Cu sens imperativ în mod real.

Din flori și buruieni, amestecate,
Prin vrerea ta, un Rai poți încropi,
Și să-ți pulsez în simțurile toate
Ca să nu am nici timp de-a obosi.

Poți face ceasul ore-ntregi să bată
Ca să-mi aduci aminte să trăiesc,
Și să mă-ntorc la cel ce-am fost odată,
Spre poarta vieții drumul să-l găsesc.

Poți să-mi întorci chiar drumul înspre moarte,
Când mă apuc să-l bat cu pas grăbit,
Și să mi-l duc astfel spre mai departe,
Acolo unde știi că-mi e sortit.

Expunere de prim plan

De mult n-am mai văzut un gând frumos,
Un gând ce urcă singur înspre stele,
Al omului ce merge doar pe jos
Netemător de visele-i rebele.

Îmi este, tot mai mult, de oameni dor,
Dar parcă-n jur pustiu-i tot mai mare,
Clipă de clipă sufletele mor
Sau unii le expun înspre vânzare.

Chiar și speranța simt că a murit,
În a spera fiind deja săracă,
Firescul ei de sensuri mult golit
De cei ce au ca suflet piatra seacă.

Totu-i fațadă, mască, ori e fard,
Cuvintele cu grijă sunt alese
Să fie clar simbol, și chiar stindard,
Celor ce au ales să nu le pese.

Și-i scos mereu în față, în prim plan,
Modul succint ca formă reușită
Propus în mod fățiș și grosolan
Pentru o viață, prin tipare, fericită.

Dar în tipar prea multe nu încap,
Ideea de om bun nu mai încape,
Văzută-i ca un soi de handicap
Ce duce adevărul prin hârtoape.

Și nu încape nici cel ce e demn
Sau cel fără consensuri compromise,
La modă-i iar limbajul sec, de lemn,
Cel ce ucide, fără teamă, vise.

Lipsește gândul bun, gândul frumos,
Și lipsa lui e tot mai evidentă,
Decorul vieții-i azi bolnăvicios,
Absurditatea-i, mai mereu, prezentă.

Incomoda definire

Iubirea n-are timp de explicații,
Nu-și caută nici semne de-ntrebare,
Nu-și dă idei cu rost de conotații,
Fiind chiar ea concretă întâmplare

N-are nicicum lumescul înțeles
Al celor puși pe simpla judecată
Ce pun în joc, oricând, un interes
Ca să existe plată și răsplată.

Sub înțelesul, oarecum sumar,
Al punerii în rol de datorie,
Totul ajunge trecere-n zadar
Tocmai prin drumul ei spre armonie.

Și nu stă sub însemn de prevestiri,
Nu-i orizont firesc de clarvedere,
Chiar dacă e bogată-n amintiri
Din viitorul ce îi dă putere.

Iubirea nu stă prinsă în năvod
Când unii cred că ar putea fi prinsă,
Fiindu-le-n putere și comod
De-a arata-o candelă aprinsă.

Nu stă să cadă noapte la-nvoieli
Ori căutări de consolări deșarte,
Presupunând răspunsuri la-ndoieli
Tărăș-grăpiș mergând spre mai departe.

Și nu se dă tiparului comun
Al celor ce o vor frumos descrie,
Al celor ce trăirii o impun
Uitând să știe cum e dat să fie.

Avându-și sensul ei de corolar,
Nu joacă roluri, nici nu se preface,
Chiar dacă nu privește-n calendar,
Cade mereu cu trecerea la pace.

Iubirea n-are timp de complicații,
De emigrante vorbe mult alese,
Nici de-așteptări prin flirt și conversații,
Ce-aduc aminte de plimbări în lese.

Deghizante metereze

Îmi pierd ideea, nu mai sunt concret,
Ba chiar decad într-o gândire sumbră
De parcă însumi eu aș fi regret
Și-aș accepta să nu mai am nici umbră.

Mă-mpinge gândul unde nici nu știu
De sunt cu-adevărat pe metereze
Sau, pe ascuns, într-un curând târziu
Prin catacombe drum o să-mi creeze.

Cum nu mai cred că ziua este zi,
Nu pot să spun cum e un miez de noapte,
Chiar dacă prin apus aș defini
Distanța dintre adevăr și fapte.

Îmi reproșez că nu sunt consecvent,
Și nici grăbit la forme de schimbare,
Că orice fac rămân intransigent,
Punând mai tot sub semn de căutare.

Parcă nu pot să-nvăț să mă înclin
În fața unor vorbe ticluite,
În fața celor ce vânzând venin
Vor viețile degrabă irosite.

N-am nici repere de a-mi face drum
Printre atât de multele șicane
Ce fac din ceață umbra unui fum
Spre a ascunde marile capcane.

Mă simt ecou al celui ce-a ratat
Plecarea spre destinul ce-l așteaptă
Și nu l-a definit ca renegat
Când s-a ferit să urce altă treaptă.

Simt tot mai mult că pierd și rătăcesc
Printr-un noian absurd de amănunte,
Intrând în deghizatul joc drăcesc
Făcând mult caz de împliniri mărunte.

Fuga prin cerc

Îți spun din nou, iubito, ia aminte,
N-ai cum să fugi, n-ai unde să mai fugi,
Tot ce mai poți e să m-aștepți cuminte,
Să nu-ți dorești speranța să-ți înjugi.

Nu știi nici tu de ce te-ai vrea, pe fugă,
Să te ascunzi de ceea ce ai fost,
Cât recunoști că visul tot conjugă
La timp prezent pornirile cu rost.

Dar nu e vremea să mă-ntrebi pe mine,
Cum poți să-ți faci, fără crâcniri, curaj,
Să-mi spui că vrei nu îți este bine
Când nu mă simți motiv de-ați fi miraj.

Prefer să tac... Dar tocmai prin tăcere
Îți spun mai multe și te-nvăț, te-ndrum,
Cum poți trăi a clipelor plăcere
Și-a fi, mereu, reper pe-al vieții drum.

În tine eu exist ca amintire
Cea din trecut și cea din viitor,
Cu sens real de nouă definire
Ca adevăr mereu triumfător.

Și totul e firesc, nu-i conjuctură,
E piedestal al vieții ce-o trăim,
Ce, dincolo de norme și măsură,
Ne dă motiv dorință să ne fim.

Când se vor face multele puține
Dorindu-ne s-avem și timp mai mult,
Cerându-mi să mă simți profund în tine,
Mă vei voi însemn și dar ocult.

Și-ți va fi clar că nu aveai scăpare,
Fugind tot înspre mine-ai fi ajuns,
Trecând de mări și tări, trecând hotare
Spre a mi te da chiar pe ascuns.

Clarul real

N-ai nici o șansă, nu te poți opri,
Gândul deja în viitor îți zboară,
Spre clipa când șoptit mă vei grăbi
Să fii cea care-n vise mă coboară.

Întâiul pas îl simți deja acum,
Când mâna-mi va porni să contureze
Reperele consensului ce drum
Spre pântecu-ți va fi să ilustreze.

Și tot de pe acum îți este clar
Că-n grabă coapsa-ți toată dezgolită
Oprind absurda trecere-n zadar,
Prin arcuire îmi va fi ispită.

Ochii țintiți spre înălțimi, spre cer,
Ți-i vei avea gând goală vei fi toată,
Lăsându-mi-te fără de mister
Spre a te ști a clipelor răsplată.

Și pântecu-ți zvâcnind, îmi va da semn
Că nu-ți mai ai în gând altă idee,
Pecetluind cu-al șoaptelor îndemn
Menirea-ți de-a te ști, trăind, femeie.

Totul va fi real, prea clar, firesc,
Eternizat de-a rostului urmare
Prin adevărul cel mai omenesc,
Numit, de multe ori, o întâmplare.

De renunțat n-ai cum să mai renunți,
Nici nu mai poți să vrei o altă vreme
Că dintr-un timp al pașilor mărunți
Astăzi trăiești pe praguri de dileme.

N-ai nici o șansă, ți-este dat a ști
Să nu îmi fii, în aventuri, pereche,
Ca arătând ce mult mă poți dori
Să devenim, firesc, poveste veche.

Ieşire din cutume

De-acum nu pot să spun că-mi eşti ispită,
Ai devenit reperul unui drum
Ce bate paşii mersului acum
Spre clipa ce de mult ne e menită.

N-am eu motiv, nici tu nu ai motive
Să punem gratii sensului firesc
Ce nu ascunde visul omenesc
Sub vorbe şi principii evazive.

Ştiu poarta către Rai ce mă aşteaptă
Să intru la momentul potrivit
Cum ştii şi tu că totu-i prevestit
Doar noi n-am mers pe calea cea mai dreaptă.

Trăim acum o simplă aşteptare
A primei reuşite-mpreunări,
Când noi, nepăsătorii de urmări,
Vom pune preţ pe orice întâmplare.

Se va-ntâmpla să tot fugim de lume
Fără ca-n gând pe fugă să fim puşi
Şi să ajungem, prin destin, supuşi
Trăirilor excluse de cutume.

Mă vei dori şi-ai să-ndrăzneşti a-mi spune
Că timpul n-are rost dacă-i pierdut
Şi să-i tot dăm un sens de început
Prin orice gând al faptelor nebune.

Ne vom ascunde ziua în pădure
Ca regăsirii să îi facem drum,
Iar noaptea, ca-ntr-un fapt lumesc postum,
Trăirile mereu or să ne fure.

De-acum îmi eşti, de-a dreptul, o dorinţă,
Şi-ţi sunt un gând sedus de viitor,
Ce nu se lasă prins de-al vieţii zor,
Redat de vis cu cea mai mare ştiinţă.

Regăsita taină

Iată, iubito, am trecut de toamnă,
Ne vom lua iubirea înapoi,
Uitând de toţi ce-n ură te îndeamnă
Şi ne îndeamnă să uităm de noi...

Ne vom iubi când ploaia de afară
Va deveni un simplu fapt divers
Şi va voi cu totul să dispară
Când ne vom fi motiv de univers.

Va îngheţa lumina în fereastră
Ca nu cumva să credem în umbriri
Când faptele vor fi povestea noastră
Despre firescul unei mari iubiri.

În faţa vieţii ne vom lua revanşa
Chiar dacă timp prea mult ne-a fost furat,
Dându-ne, iar, de-a dreptul, avalanşa
De fapte spre un vis de neuitat.

Nu prea vom şti de-i zi ori de e noapte
Şi vom uita de-al lumii calendar,
Când sânii tăi, ca două mere coapte,
Mi te vor face, grabnic, dar din dar.

În arderea de dor şi de dorinţă
A pântecului tău, neobosit
Mă voi simţi şi, plin de stăruinţă,
Mă vei avea, al tău, necontenit.

Ne vom întoarce spre o altă vreme
În care ne aveam, pe rând, datori
De-a ne numi soluţii la probleme,
Şi, într-un fel, în doi, nemuritori.

Zăpada va fi semn că altă toamnă
Veni-va să întrebe de noi doi,
Şi-ai să-i răspunzi chiar tu, frumoasă doamnă,
Că ne-am luat iubirea înapoi.