Des, mai des...

Din senin îmi vine să mă scutur,
Vreau să fiu, că nu mai dorm, convins,
Să am timp să zbor, ca şi un flutur,
De va fi de frici să fiu învins.

Am dormit destul şi oboseala
M-a ajuns şi nu mai pot să stau,
M-am convins că am făcut greşeala
De-a uita că zilele treceau.

Timpul nu-şi avea nici o măsură,
Încercam să-mi fac speranţa pod,
Ca să nu mă tem, la viitură,
Că-mi ia apa prea-puţinul rod.

Tot mai des îmi vine să mă scutur,
Să mă simt de gânduri uşurat,
Să-mi rămână lacrimi să mă bucur
De al vieţii, dăruit, păcat.

Să trăiesc o altă sărbătoare,
În consens cu ceea ce voi fi,
Că nimic nu este nou sub soare,
Dar iubirea-îl poate înnoi.

Regăsind a timpurilor cheie,
Nemaifiind ceva din ce am fost,
Voi aprinde foc dintr-o scânteie
Când va fi să aibă focul rost.

Şi mă scutur des, mereu mă scutur,
Las în urmă ierni cu al lor ger,
Mor în crisalidă dar, ca flutur,
Zbor din floare-n floare, până-n Cer.

La piaţă, pe trotuar...

Voi care azi vă vindeţi ca plăceri,
Ori le trăiţi ştiind că le furaţi
Nu vă miraţi că mergeţi nicăieri,
Că nu ştiţi încotro s-o mai luaţi.

Când vă mai plângeţi că trăiţi urât,
Că prea săracă-i viaţa în idei,
Gândiţi-vă c-aveţi tot cam atât
Cât, celorlalţi, acasă, lasă ei.

Că va fi vremea să se-ntoarcă tot,
Să pierdeţi tot ce câştigaţi uşor,
Azi, când vă daţi cu gesturi de robot,
Nu vă gândiţi... Vă credeţi de-ajutor.

Vă vindeţi şi gândiţi că e firesc,
Că toate-n viaţa au un rost normal,
Ba chiar că vă iubesc cei ce plătesc
Seduşi fiind de-al neputinţei val.

Iluzia cu trupul o-mbrăcaţi
Ca numele să vi-l aveţi notoriu,
Să fiţi în mintea celor ce bărbaţi
Se ştiu doar prin succesul iluzoriu.

Plăcerea voastră n-are un temei,
Nedemn vi-i luxul si extravagant,
Şi le-njosiţi pe cele ce femei
Sunt totdeauna, nu numai în pat.

Singurătatea v-o numiţi onoare
Prin ea în neputinţe vă-nrobiţi,
Lăsându-vă călcate în picioare,
De cei cu care vă-mpăcătuiţi.

Câteodată dor vă e de viaţă
Şi vă doriţi s-aveţi copii măcar
Dar teama unui preţ mai mic pe piaţă
Vă scoate seara iar pe trotuar...

Aveţi un preţ de zi şi-un preţ de noapte,
Şi mai ales pe cât le daţi ce vor...
Când vă dedaţi la josnicii, prin fapte,
Cum vreţi să fiţi văzute-n viitor?

Vânzându-vă uitaţi ce e iubirea,
Omul e om doar când vi-i de folos,
Şi veţi fi cândva numai amintirea
Celor ce s-au crezut trăind frumos.

Azi, într-un cumva

Azi nu mai am de ce să-mi fie teamă,
Nu spun „mi-e dor“, în nici un fel „aş vrea“,
Oricare faptă ştiu că e a mea,
Nălucile nu le mai iau în seamă...

Dorinţele, azi nu mai dau năvală,
Se rânduiesc în firea-mi omenească,
Sunt fapte ce le fac să se-mplinească,
Nedatorându-mi mie socoteală.

Puterea, drumuri lungi, de a mai face,
O am la fel, dar nu le fac în grabă,
Las gândul să-şi găsească altă treabă,
Ca sufletul să-şi aibă rost în pace.

Cu valul nu mă lupt, nu-i stau în cale,
Oricât ar fi de-nalt, la ţărm tot piere,
Urcă pe valuri unii, cu plăcere,
Eu merg prin soarta mea, pe jos, agale.

Ca disperatul nu mă pierd cu firea,
Pierdute-s toate de trăiesc cu frică,
Averea nu m-ajută, dar mă strică
Dacă ajung să uit să simt iubirea.

Azi nu mai caut podiumuri şi scene,
Spun tot ce ştiu prin scrisele-mi cuvinte
Ca cei ce vor, citind, să ia a minte
La viaţă, prin trăiri, nu veşti mondene...

De vom răzbi...

De vom răzbi, rămâne-vom veciei,
În clipa, regăsirii-ţi, ştii, am spus,
Şi ne vom fi motiv al bucuriei
De-a fi urcat, cât ne-a fost dat, de sus.

Ne vom urca până pe vârf, pe munte,
De-acolo să putem urca în zbor,
De vom putea uita de amănunte,
Ţi-am spus... Să-ţi aminteşti de viitor.

Şi-apoi mai sus, spre cerul plin de stele,
Unde nu-s umbre şi se vede clar,
Dacă vom rupe lanţuri şi zăbrele
Spre a fugi de trecerea-n zadar.

Din moarte, înspre veşnica trăire,
Ţi-am spus, ne vom muta, de vom răzbi,
Plecând din lumea celor ce-n neştire,
Iau viaţa-n râs, uitând că pot iubi.

De vom răzbi, mergea-vom înainte,
Lăsând trecutul morilor de vânt,
Unindu-ne nu forme de cuvinte,
Ci fiindu-ne voinţa legământ.

Nu-mi e rău...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

N-am, în om, motiv de teamă,

teamă-mi e mai mult de mine,

Nu mai fug înspre oriunde,

nu mai am motiv de grabă,

Viaţa-şi are înţelesuri,

iar eu am atâta treabă...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din priviri caut spre Ceruri

să ştiu ziua care vine,

Nu mai bat poteci stinghere

care duc sigur la vale,

Ies mereu la drumul mare,

drumul mi-e singura cale.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din nisip nu fac palate,

ca să-ncerc zidu-i de ţine,

Ştiu că zidul se înalţă

doar punând piatră cu piatră,

Focul greu e să se-aprindă

când n-are cenuşă-n vatră.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Vieţii nu îi pun condiţii,

ea nu mie-mi aparţine,

Pot să merg pe coborâşuri,

mai uşor ca la urcare,

Dar îmi place la-nălţime

fiindcă văd la depărtare.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu vânez lumina nopţii

nici nu bat la porţi străine,

Nici uşii întredeschise

nu-i propun să se deschidă,

Fluturele ştiu că zboară,

însă nu când e omidă.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Noaptea văd umbra luminii,

prin furcile caudine,

Pe cei ce-şi vor îndreptarea,

pe cei ce-şi doresc trezirea,

Şi pe cei care, făţarnici,

crime fac, mimând iubirea.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu mai cred nicicum că "poate"

e ceva ce se cuvine,

Leneşul spune că poate,

şi spune, ştiind că minte,

Prea puţini mai fac şi fapte,

tot mai mulţi rostesc cuvinte.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Însă nu mă pot convinge

că-i bine doar ce convine...

Aluzive căutări

Drumuri îţi vrei, şi vrei să mergi pe toate,
Pe urmele potcoavelor de cai,
Şi mai ales pe unde nu se poate
Când la rascruci de vânturi încă stai.

Prea insetat, cu rouă-ţi dai pe buze,
Mergi schiopătat, cu pasul pârjolit,
Din palmă zboară visele-ţi optuze,
Şi dormi, tot dormi, nu te mai vrei trezit.

Himere poarţi în haine, ca speranţe,
Dar tu-n beţii cu ielele dansezi,
Vrăjit de faima falsei eleganţe,
Adormi umil şi-n vis frumos te vezi.

Ca suflet rătăcit, cauţi cărarea,
Ca om trăieşti al decăderii chin,
Ţi-apleci privirea şi tot cauţi floarea
Care să fie floare şi nu spin.

La fel, din Cer...

Un fulg de nea, căzut din nori, din Cer,
Cu totul alb, şi pur, şi luminos,
Împlinitor al gândului frumos,
Dorit a încălzi al nopţii ger...

Un fulg de nea, spre lume privitor,
Plutind dinspre înalt înspre real,
Înspre pamant ori spre al mării val,
Reamintind că visele nu mor...

Un fulg de nea, sortit a înflori,
A fi mai alb ca floarea de april...
Ca fulgul alb e-un suflet de copil,
Trăind speranţa de a izbândi...

Semn cu însemn

Însemnul meu e veşnica problemă
De care, nici de vreau, nu pot să uit,
Cea care nu e numai o dilemă,
Într-un acest prezent ca şi-n trecut.

Chiar simpla întâmplare, efemeră,
Lasă-ntrebări să-şi caute răspuns,
Cu toate că răspunsul încă speră
Să fie la mai toate-ndeajuns.

Banalul clipei pune în balanţă
Puţinul adevăr ce-i acceptat,
Dar eu nu tac, în ultima speranţă
Găsesc puteri de-a nu fi-nduplecat.

Doar drumul, când sălbatic se tot duce
Pe calea spre etern şi nicăieri,
E un hotar, cu semn cioplit în cruce,
Peste-ntâmplarea faptelor de ieri...

Şi, cum din zi nu pot să fac o noapte,
Infimul nu-l tranform în infinit,
Gându-mi vorbeşte, tare ori în şoapte,
De veste dând că-s viu şi n-am murit.

Mai mult decât un pas nu am a face
Când caut orizonturi sub hotar,
Dar sufletul nu poate avea pace
Cât căutarea vieţii-i în zadar...

Şi-a fost să fie să tot las amprente,
Şi-nsemnul să mi-las definitiv,
Spre timpuri care vor tot fi prezente,
Şi vor tot fi speranţelor motiv.

Ca existenţă şi însemn sunt o dilemă,
Cu sens contrar, normal şi absolut,
Căzut sub a-ndrăznelii anatemă,
În tot acest prezent, ca și-n trecut.

Cu zâmbet cardiac

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare:
Dacă-mi găsi-voi, într-un fel, un leac,
În lumea-n care şi speranţa moare?

Sunt cardiac, în forme şi detalii,
Cu amănunte parcă decisive,
Când sunt privit ca umbră în vitralii,
Ori ca efect absurd, fără motive.

Într-o reţetă, alb pe negru-i scris
Că mult prea mult de orişice îmi pasă,
Că nu mă las sedus de compromis
Şi prea pun toate cărţile pe masă.

Şi mi se spune că n-am timp prea mult,
Că orice-aş face tot se agravează,
Şi ar fi bine, totuşi să-i ascult
Pe toţi, fără să-mi pese ce urmează.

Am vina mea că nu mă simt bolnav,
Chiar dacă-mi văd durerea dovedită,
Chiar dacă unii medici spun că-i grav,
Că inima-mi e mult prea obosită?

Sunt cardiac, în sensul grav, profund
Al celor ce durerea ştiu că doare,
Al celor ce mă văd ca muribund,
Ducându-mă, spre moarte, în picioare.

Sunt caz cu-n diagnostic încurcat,
Tiparele nu pot să mă-cadreze,
Spun unii că pe viaţă-s supărat,
Unii mă-ntreabă ce o sâ urmeze?

Eu spun ce simt şi ştiu că-i dureros
Când spun că-n suferinţă-i omenirea,
Când spun că nu mai ştim trăi frumos,
Şi ne minţim şi doar mimăm iubirea.

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare
Mie, tot eu, am să-mi vin de hac,
Nemaigăsindu-mi rost de vindecare?

Dedublanta rătăcire

Nu ştiu pe unde-ai tot ai umblat,
Şi unde crezi că-ţi va fi bine,
De câte ori te-ai dedublat
Şi cum te simţi, acum, pe tine?

Poveste a-nceput atunci,
Când apele-mi păreau că-s moarte,
Când valul se spărgea de stânci
Şi gându-mi hoinărea departe...

Ştii că şi eu am rătăcit
Crezând că mergem spre lumină
Şi, uneori, am fost uimit,
Când nopţii luna-i era plină.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Eu ştiu că multe te frământă;
Am învaţat, din încercări,
Că doar tăcerea-ţi este sfântă.

Păstrător de libertate

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu ţin să am nici o întâietate,
Drumul mi-l știu și drumul mi-l urmez,
Tristeţea mi-ar răpi din libertate.

Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
De ce-am trăit în timpuri vechi, uitate,
Drumul de mers mi-e ideal și crez,
Rușinea mi-ar răpi din libertate.

Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Când unii-mi spun că n-am nicicum dreptate,
N-am îndoieli, alt drum nu eu îmi creez,
Mândria mi-ar răpi din libertate.

Nu-s furios şi nici nu protestez
Când tot ce-i rău mi se-aruncă-n spate,
Drumul ce-l am nu caut să-l scurtez,
Furia mi-ar răpi din libertate.

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Nu-s furios şi nici nu protestez...

De-aş face măcar una, nu pe toate,
Eu singur mi-şi răpi din libertate.

Tu, ultimul tren

Toată dragostea mea de-altădată,
Dacă stau, într-un tot o adun,
Care-ncape-n valiza-mi uitată
Fără ca nici o vorbă să spun.

Văd amurguri ce, tainic, arată
Umbre care se tot alungesc,
Şi mai vreau să prind trenul odată
Prin iubire să călătoresc.

N-am iubit nici un vis ca pe tine,
Nici un gând mai frumos n-am gândit,
Şi în gara cu umbre străine,
Tu eşti semn spre peronul sortit.

Paşii mei mai înceți se arată,
Dar alerg cât mai ştiu că au rost,
Să prind trenul, că-i ultima dată
Când pot fi călător cum am fost.

Eu sunt eu, cel ce-am fost altădată
Ca să fiu, eu, acesta de-acum,
Cel ce poate, să vrea să mai bată
Cât i-e dat, al iubirilor drum.

Viața trece şi nicicum nu revine,
A iubi nu-i un simplu refren,
Trenuri trec pe aproape de mine,
Dar al meu este ultimul tren.

Tu eşti ultimul tren pentru mine,
Tu eşti ultima gară din drum,
Tu eşti singurul mod de-a-mi fi bine,
Tu eşti ultimul strop de parfum.

În roşu tu, noi...

În roșu îmbrăcată

vei fi în seara-aceea

În care, ţi-e destinul,

un drum să îmi deschizi

Și poarta înspre moarte

definitiv s-o-nchizi,

Și-n zori, dar încă-n noapte,

să-i faci pierdută cheia.

Aceasta toamnă... da... ultima toamnă
În care încă nu ne spune noi,
În care nu ne suntem amândoi...
Îmbracă-te în roşu, iarăşi, doamnă!

Da, doamnă... să-ţi mai spun că eşti frumoasă?…
Mai are rost?... deja, de mult, ţi-am spus...
De frumuseţea ta eu sunt sedus...
Dorul de ea îl simt... mă tot apasă...

Mi-e dor să simt trăită bucuria
De-a mă gasi cu tine-n zori de zi,
Când vis te faci și nu te vrei trezi,
Și-mi spui că-n doi ţi-e dragă sihăstria.

Să-ţi mângâi sânii, să mă ţii aproape,
Să mă doresti, al tău să simt că sunt,
Şi să ne fim speranţă şi avânt...
Lumini de stele să îţi ai pe ploape...

Da... doamnă... Mi-s cuvintele puţine,
La amândoi se simte-același dor,
În tine simt un foc dogoritor,
Și-o mare nerăbdare simţi în mine...

Această toamnă... Da, ultima toamnă
În care tu ești tu și eu sunt eu,
În care timpul tău nu-i și al meu,
În care, încă, nu-mi eşti mie doamnă...

Plecarea ca necesitate

În singurătate

plec încă o dată,

Ca să am de unde să revin,
Unii spun că viaţa

este vinovată,

Unii spui că-i vorba de destin.

Plec din viaţa-aceasta

într-o altă viaţă,

Unde pot să tac oricât de mult,
Să privesc spre Ceruri

doar prin copci de gheaţă

Și doar plânsul ploii să-l ascult.

Printr-o judecată-n

sensuri indecente

Timp al vieţii știu că s-a furat,
Faptele din umbră

au lăsat amprente

Și abia acum s-au relevat.

Merg spre mai departe,

chiar de-i spre niciunde,

Spre un totdeauna ce va fi,
Unde nici o umbră

nu mă mai ascunde,

Unde nici o umbră nu poate umbri.

Contrariu existenţial

Pe Dumnezeu preferi să îl ucizi
Când spui că stai de veghe-n întuneric,
Când fluturii-i priveşti ca fiind omizi,
Şi crezi că viaţa-i visul tău himeric.

Chiar dacă nu-i mai pui cununi de spini,
Şi nici nu-l baţi, pe cruce, în piroane,
Când tu faci rău, îi pui în spate vini
Făcându-i temenele la icoane.

Şi îl loveşti când tot te îndoieşti
De tine, omul care eşti, făptură...
Nici nu iubeşti, şi nici nu te iubeşti,
Deşi vorbeşti de scrisul din scriptură!

Născut ai fost să poţi să luminezi,
Să mergi pe drumul bun şi calea dreaptă;
Dar, când alegi pe alţii să nu-i crezi,
Câtă credinţă pui în orice faptă?

De ce să nu-ndrăzneşti să te priveşti,
Şi-ti dai oricui, oricum, a ta lumină?
În loc să zbori, preferi să te târăşti
Şi-ncerci ţie să-ţi fii şi rădăcină!

Când te întorci la fluturi şi omizi,
Şi dai putere visului himeric,
Nu-ţi căuta motiv să te ucizi
Şi nu mai face fapte pe-ntuneric!

Tu crezi că viaţa-i visul tău himeric,
Scrâşnind din dinţi pe îngeri îi ucizi,
Pe Dumnezeu l-aştepţi în întuneric,
Te vezi zburând? Pe alţi-i crezi omizi...

Te-aud, te tot aud

Te-aud spunându-ţi, că ai vrea, departe,
Să mergem, viaţa altfel să trăim,
Ca să ne-avem şi dincolo de moarte,
Iubindu-ne, nedesparţiţi să fim.

Te mai aud, în gând, întrebătoare,
Cu teama să îmi ceri să îţi răspund,
Tăcerea ta pe mine chiar mă doare,
Ce simt abia mai pot să îţi ascund.

Cu tine-aş merge, sus, pe vârf de munte
Şi aş pleca oriunde ţi-ai dori,
Cu tine aş uita de amănunte,
Uitând de somn, până în zori de zi.

Te-aud, dorindu-ţi nopţi, dorindu-ţi zile,
În care să ne-avem şi să ne fim,
Punând la spate legile civile
Ce ne-ar opri să vrem să ne iubim.

Te tot aud, te ştiu, căutătoarea
Trăirii faptei visului dorit
Prin care să te simţi nemuritoarea
Care, iubită fiind, s-a împlinit.

Atât mi-e de ajuns să merg cu tine
Oriunde viaţa ne-am putea trăi,
Unde iubirea nu e o ruşine
Şi totdeauna ne putem iubi.

Redefinirea prin noi

De multe ori văd stele-mbrăţişate,
Şi razele vin, spre Pământ, pereche,
Unite de o lege mai străveche
Decât aceea de-a le vrea uitate.

Se face viaţa iar să-ţi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-ţi fie iar,
Drumul ţi-l vezi, şi orizontu-i clar,
Nori nu mai sunt, doar petice de ceaţă...

La ceas târziu, când e să fie seară,
Venit e timpul, când, să-mi fii, vei fi,
Dorinţa de-a trăi şi nemuri,
De a lăsa trecutul, tot, să moară.

Şi-am să te fur, cumva, şi-n miez de noapte
Ne vom urca spre Ceruri amândoi,
Eu voi rosti direct, eternul, noi...
Tu vei rosti o rugăciune-n şoapte...

Să ne-amintim de noi, trăind pereche,
În munţi vom merge, sus, acolo-n munţi,
La ceea ce a fost, tu, să renunţi,
Eliberat eu fiind de lumea veche!

Pasul pe prag... şi înspre mai departe,
Sub semnul nopţii dat ni-i a trăi,
Privi-vom, şi-ntr-un fel ne vom grăbi,
Simţindu-ne-nviaţi, din nou, din moarte!

Se face viaţa iar să-mi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-mi fie iar,
Drumul mi-l merg, şi-mi este tot mai clar
Ce ochii-mi văd, chiar dacă mai e ceaţă.

Se tot coboară stele-mbrăţişate,
Şi tainic vin, înspre Pamânt, pereche,
Uniţi vom fi de-o lege mai străveche
Decât prin legea lumii ni se poate.

Cuvânt de vers

ţie,Alice

Hrăneşte-te cu versul

ce azi s-a scris prin mine...

Nu are importanţă

nici ce sunt eu, nici cine...

Primeşte-n dar cuvântul,

cum dat mi-a fost şi mie,

Ca azi, când e nevoie,

mângâietor să-ţi fie.

Este spălat în lacrimi,

de firea-mi omenească,

Aproape, ia-l şi ţine-l,

nu ştie să rănească...

Ascultă-i vorba-n taină...

rostit e în tăcere,

Să-ţi liniştescă plânsul,

să-ţi ia a ata durere.

Adună-l şi ţi-l pune,

ca pansament, pe rană,

Ţi-l poti avea duhovnic,

ori, sufletului, hrană...

De-i frig, stai în lumina-i,

să vezi cât e de vie...

Şi lasă-ţi gându-n seamă-i,

să-l pună-n armonie.

Când crezi că n-ai speranţe,

îţi spune el “Se poate,

Cuvântul a fost totul,

şi le-a făcut pe toate!”

Cuvintele sunt spuse,

atotcuprinzătoare,

Şi se vor face fapte

deloc întâmplătoare...

Tânăr sunt...

Tânăr sunt, dar îmi cunosc nevoia
De a-mi spune că îmbătrânesc,
Fiindcă nu sunt toate cum mi-e voia
Şi n-am nici un drept să m-amăgesc.

Într-un joc al meu, iau totu-n joacă,
Să-mi rămâna timp, să nu adorm,
Timpul nu-l opresc, îl las să treacă,
Eu, îl am pe-al meu, etern, enorm.

Ştiu că trec, şi eu, firesc, prin viaţă,
Dar mi-aduc aminte alte vieţi
Când mi-i dat, să ştiu, de dimineaţă,
Că furtuni aduc norii răzleţi.

Nu-mi mai este teamă nici de moarte,
Nici n-o pot privi în mod banal,
Trec de ea, mergând spre mai departe,
Ca să-mi dovedesc traiu-mi real.

Tânăr sunt, chiar de-am făcut de toate
Însa ştiu şi tot ce n-am facut,
Zorii zilei îmi tot spun: Se poate,
Toate-ţi sunt ştiute din trecut!

Ştiu ce ştiu, şi ştiu că mai sunt multe
Ce, trăind, le am de învăţat,
Chiar şi cele ce mai sunt oculte
Să le stiu, în viaţă-mi este dat.

Întâmplarea însă mă convinge
Că nici ea nu vine-ntâmplător,
Că, pe mine, eu mă pot învinge,
Dar, n-am nici un drept, să vreau să mor.

Şi învăt să îmi cunosc nevoia
De-a privi mereu spre răsărit,
Fiindcă-s toate nu precum mi-i voia
Ci precum demultul m-a sortit.

Fără tine...

Eu, fără tine, nu știu ce mai sunt,
Nici unde merg, nici pentru ce trăiesc,
Tu-mi dai putere, tu îmi dai avânt,
Fiindu-mi, mă provoci să te iubesc...

Și mă numesc un simplu trăitor,
Când nu te știu că lângă mine ești,
Ce doar își amintește că-i e dor
De adevăruri simple și firești.

Nici rostul, fără tine, n-are rost,
Nici înțelesul n-are înțeles,
Tot ce va fi îmi pare că a fost,
Și insuccesul un real succes.

Eu, fără tine, sunt ce nu mi-i dat,
Un cerșetor de jalnice trăiri,
De vorbele cu gust de surogat
Al singurei, într-adevăr, iubiri.

Și mă numesc, cum nu m-aș mai numi,
De-ar fi să fim, ai vieții, amândoi,
Un trecător născut pentru-a muri
Pășind prin mărăcini și prin noroi.

Nimic, fără de tine, n-are rost,
A fi, în fapt, îmi pare, indecent,
Iar casa-mi e un simplu adăpost
De netrăirea-mi ce mi-o știu prezent.

Eu, fără tine, simt că nu mai simt
Nici când adorm și nici când mă trezesc,
Doar frigurile morții le presimt
Nemotivat, de viață, să trăiesc.

Și mă numesc, tăcând, o frunză-n vânt
Încă plutind sub umbre mari de nori
Ce va intra, prin ploaie în pământ
Sub rădăcina unor alte flori.

Nimicul n-are, fără tine, rost
De-a fi măcar cuvânt ori vârf de bici,
Eu, fără tine, sunt doar cel ce-a fost,
Mergând pe drum cu pașii tot mai mici.