De care, nici de vreau, nu pot să uit,
Cea care nu e numai o dilemă,
Într-un acest prezent ca şi-n trecut.
Chiar simpla întâmplare, efemeră,
Lasă-ntrebări să-şi caute răspuns,
Cu toate că răspunsul încă speră
Să fie la mai toate-ndeajuns.
Banalul clipei pune în balanţă
Puţinul adevăr ce-i acceptat,
Dar eu nu tac, în ultima speranţă
Găsesc puteri de-a nu fi-nduplecat.
Doar drumul, când sălbatic se tot duce
Pe calea spre etern şi nicăieri,
E un hotar, cu semn cioplit în cruce,
Peste-ntâmplarea faptelor de ieri...
Şi, cum din zi nu pot să fac o noapte,
Infimul nu-l tranform în infinit,
Gându-mi vorbeşte, tare ori în şoapte,
De veste dând că-s viu şi n-am murit.
Mai mult decât un pas nu am a face
Când caut orizonturi sub hotar,
Dar sufletul nu poate avea pace
Cât căutarea vieţii-i în zadar...
Şi-a fost să fie să tot las amprente,
Şi-nsemnul să mi-las definitiv,
Spre timpuri care vor tot fi prezente,
Şi vor tot fi speranţelor motiv.
Ca existenţă şi însemn sunt o dilemă,
Cu sens contrar, normal şi absolut,
Căzut sub a-ndrăznelii anatemă,
În tot acest prezent, ca și-n trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu