Denominanta dovadă

(Dovezile destinului)

Limita vieții e un prag incert,
Fixată de absurde interese
Spre definirea unor mari progrese
Cu ritm, întotdeauna, prea alert.

Concretul e extremul mod firesc
Eliberat de-a minții îndoială
Ce însă-i pus mereu la socoteală
De judecăți ce vise măsluiesc.

Extremele, în mod tacit, atrag
Consensuale vise inocente
Ce pun, cu precădere, mari accente
Pe înălțări și treceri peste prag.

Prin rostul faptei, simplul înțeles,
Ambiguu adevărul definește
Și doar întâmplător se nimerește
A fi lipsit de orice interes.

Toate converg spre simplul infinit,
Spre pasul ce va fi o amintire
În visul ce-i menit ca împlinire
De fapte care-n taină s-au grăbit.

Timpul trecând, normal ori clandestin,
Dă sensuri vieții, fără de tăgadă,
Și toate, la un loc, devin dovadă
Denominând ideea de destin.

Delirul decorativ

Te am și-n vis, ca-n viață, o amantă
Venită din trăirea altor vieți,
Prin circumstanța, astăzi, agravantă
A deslușirii primelor peceți.

Firescul vieții ți-a găsit un nume
Sfidând, cu îndrăzneală, reci priviri,
Ca să arate că această lume
Pierdută-i de fireștile meniri.

Și duci cu tine fapta ca povară
Pusă însemn de-al lumii josnic gând,
Ce crede că privirea-i este clară
Când cel privit este văzut plângând.

În tine porți idei ce vin prin mine
Din Cerul ce e greu de cunoscut
De cei ce te vânează și pe tine
Văzându-te ca pe un trup plăcut.

Mi-apari ca-n vis, în gândul ce mă poartă
Dintr-un de mult trecut spre viitor,
Găsindu-te, reper, pe prag de soartă
Și-n fapt, motiv mereu ispititor.

Nu vreau mai mult, știind că nu se poate
Să fie pașii, fără rost, grăbiți,
Lovind în pietre ce, prin greutate,
Ni i-ar dori, de urma lor, striviți.

N-avem nicicum reală-mpotrivire,
Sunt faptele dovezi de neclintit...
Numite sunt, de unii, drept iubire,
Dar pentru noi au sens obișnuit.

Și te visez, și-mi ești, și-n vis, amantă,
Dar nu ca-n înțelesul tuturor,
Al celor cu gândirea delirantă
Ce văd femeia piesă de decor.

Imposibil comun

Ca să devin un simplu ins, comun,
Eu, recunosc, nu am deloc răbdare
Nici nu am timp principii să-mi impun
Gândind, pentru răspunsuri, o-ntrebare.

Cu lauda deșartă nu-s amic,
Și nu am gestici oarecum teatrale
Când e, generic, fapte să explic
Ori marile-mi erori, în fapt, banale.

Nu știu cum e-nălțimea să o-ncerc
Clădind un eșafod în adâncime,
Mirându-mă că umbra unui cerc
Nu este punct pe I, ori profunzime.

Din vremea când voitul anonim
Nu s-a putut să stea prea mult cu mine,
Am înțeles că nu pot să-mi reprim
Un dat ce-i dat și nu de mine ține.

Ceea ce sunt n-am cum să nu rămân
Chiar dacă vreau, oricât, cu stăruință,
Destinului nu-i sunt deplin stăpân,
Nici nu mă lupt pentru așa voință.

Am reparcurs un drum, nu pot să neg,
Ieșind dintr-a impunerii tutelă,
Ca să mă știu ca adevăr întreg,
Pe post de cercetaș și santinelă.

Ideea că pot fi un ins comun,
A devenit, fără să vreau, caducă,
Și nu mai am putere s-o impun,
Nimeni, nimic, nu poate s-o inducă.

Înscris pentru detractori

Voi detractori ce mă priviți cu ură
Și credeți că mă știți într-adevăr,
Dedați-vă la acte de cultură,
Nu-mi mai luați ideile-n răspăr.

Nu v-am cerut, în nici un fel, părerea
Nici ajutorul nu vi l-am cerut,
Am acceptat să tot păstrez tăcerea,
Când m-ați lovit, oricât m-ar fi durut.

Îmi reproșați idei principiale
Și faceți referire la respect,
Găsindu-mă cu gânduri imorale,
Irealist, de multe ori suspect.

Firesc ar fi, cu multe argumente,
Să tot arăt că voi smintiți idei,
Coroborând consensuri indecente
Cu rațiuni lipsite de temei.

Vă știu blazați, cu ifose și toane,
Râvnind mereu să fiți recunoscuți
Ca și model de flamuri și blazoane,
Și-n firmamente să vă știți văzuți.

Acum doar scriu, și las cuvinte scrise
Ca mărturii spre vremea de apoi,
Când veți ajunge termene prescrise,
Maculatură, bună la gunoi.

Căci va veni, normal, o altă vreme,
Cu întâmplări ce nu se vor opri
Sub semnul unor false anateme
Ce încă pot pe mulți a-i năuci.

Azi voi vorbiți și v-arătați la față,
Punându-mă-n erate, ca destin,
Configurând, cu mintea voastră creață,
Ideea că-s, prin lume, clandestin.

Am să vorbesc... lăsa-voi multe spuse,
Și veți afla ce azi n-aveți habar,
Ca făcători de gânduri presupuse
Jucând la cacialma, jucând murdar.

Cuvintele, eu nu le voi alege,
Nu le voi face aură sau drum,
Dar se vor face literă de lege
Punând la zid ce faceți voi acum.

Schimbata schimbare

Constat, uimit, că viața se tot schimbă,
Că omul e în sine schimbător,
Iar vorba fără graniță se plimbă
Schimbată prin voința tuturor.

Vin cereri de-nțelegere firească
A ceea ce nicicând n-a fost firesc,
Și nici nu stă în firea omenească
Trăirea într-un fel neomenesc.

Și se tot vor idei mereu uitate,
Puse în seama unor sensuri vechi,
Ce-n mod firesc se vor altfel, schimbate,
Având complementare legi perechi.

Îmi este greu, îmi e cu neputință
A fi credul, slugarnic și docil,
Să mă dedau, grăbit, cu bună știință
Preceptului de patos versatil.

Cuvântul spus devine, prin uitare,
Pumnal întâi, apoi un bumerang
Nepăsător la zvonul de schimbare,
La decăderi ori la urcări în rang.

Nimic nu-i nou, dar sunt schimbate toate,
Sunt răsucite, date peste cap,
Mai peste tot se pune bețe-n roate,
Iar cinstea e deja un handicap.

Zâmbesc amar, privesc spre mai departe,
Și văd un orizont întunecat,
Absurdul joacă simplu, pe o carte,
Că și schimbarea are rost schimbat.

Rebel de dor

Nu știe nimeni cât îmi e de dor
De simplitatea vieții ce trăiește
Prin omul ce pe sine se privește,
Simțindu-se, și vieții lui, dator.

În minte timpul e văzut cu rost
De-a măsura ceva ce-n formă trece,
Și de-a mai spune că o vreme rece
Venind, va pune-n drepturi pe "a fost".

În vise prind, ca din neant, contur,
Dintr-un trecut al lumii viitoare
Ce mi-a rămas, cu împliniri, datoare,
Realități ce-s clar fără cusur.

În mod real altceva este clar,
Mintea reface vise nevisate,
Și pune-n întâmplări neîntâmplate
Neobosita trecere-n zadar.

În lupte intră gânduri fără sens
Când tot mereu încearcă să compare
Ceva ce-i mic însă-i văzut ca mare
Prin logica absurdului consens.

Iar ceva mare, când văzut e mic,
În ochii celor lacomi de putere,
Reproșul vrea reduceri la tăcere
Găsind cuvântul mare inamic.

Nu-s bune multe, este mult plea clar,
Și luptele-s, în gând, omniprezente,
Se-ntorc idei, fugind de argumente,
Dorințele se-ndeplinesc barbar.

Oricât se-ntâmplă totul în alt fel
Și cât de mult sunt toate complicate,
De multu-mi dor ajung să-mi fac păcate,
În contra vremii sunt, constant, rebel.

Reverberări în șanse

Îmi las și azi să am ultima șansă
De-a regăsi un gând ce-l știu pierdut
În vremea unui necuprins trecut
Ce încă vrea să-și aibă rol de transă.

Mă rup ușor de visele ciudate
Ce-mi dau idei din vremuri care-au fost,
Punând accent pe fapte fără rost
Și evidențe mult denaturate.

Cu forța ce ucide-n disperare
Petrec un vis la porți ce s-au închis
Ca nu cumva, crezându-se abis,
Să-și vrea ascuns misterul în mirare.

Simt și resimt ciudata umilință
Iscată de un gând istovitor
Pe care cândva, mi l-am vrut decor
Și-acum îmi e îndemn și-mi e dorință.

Motiv nu am să spun că e normală
Vorba cu rost de prag ori de baraj,
Că-mi este fapta un firesc limbaj
Ce-mi face viața, întru tot, reală.

Mai dau o șansă, fără-mpotrivire,
Tendinței de-mplinire prin destin,
Neascunzându-mi gânduri care vin
Dinspre reale sensuri de-mplinire.

Accente din antecedente

Învăț, din nou, să descifrez secrete,
Să nu mă las sedus de vorbe mari
Când, pe ascuns, voind să mă îmbete,
Găsesc, printre principii, adversari.

Încep să uit ce-nseamnă îndoiala
Când tot mai mulți la îndoială pun,
Cerându-mi, prin minciună, socoteală,
Ceea ce văd și am curaj să spun.

Adun în grabă fire de poveste
Ca să găsesc normalul început
Ce-mi dă motiv să dau, ușor, de veste
Un viitor ce fuge de trecut.

Și caut în multiple amănunte
Ideile ce văd că se ascund
În faptele crezute prea mărunte,
Dar înrobite-ntr-un absurd profund.

Compar deja firești antecedente
Cu ce e azi numitul timp prezent
Să pot lăsa în voia lor accente
În sine intrigate că-s absent.

Nu caut nici simboluri, nici însemne,
Nici deslușiri din cărți cu iz ocult,
Las vorba, fără temeri, să se-ndemne
A spune ce-i de spus, oricât de mult.

Vorbind accept că totu-i la vedere,
Că orbi sunt cei ce orbi se vor a fi,
Și mult dorita liniște-n tăcere
E cea mai simplă cale de-a orbi.

Când deslușesc și descifrez secrete
Mi-aduc aminte multe vechi trăiri,
Din care vin, complete și concrete,
Realități ca simple amintiri.

Geneza și antiteza

Întoarce-te, iubito, la geneză,
Acolo unde știi că te aștept,
Din vremea când al nașterii concept
Era o simplă, nouă, ipoteză.

Ridică-ți gânduri și priviri spre soare
Să descifrezi agnostice culori
Ce-n umbra unor veșnici călători
Se vor văzute stele căzătoare.

Citește-mi gândul care mie-mi spune
Că-i vremea de-a urma intuitiv
Un drum ce pare greu și relativ
Și pare doar o simplă viziune.

Chiar dacă te revoltă depărtarea
Sau drumul ți se pare troienit,
Vino și vezi de ce sunt obosit
Când greu și foarte rar, trăiesc uitarea.

Viața ne e o simplă ipoteză
Punctată de-ntâmplări ce știm c-au fost
Și azi te fac să-mi fii un adăpost
Pornirii-mi de a fi o antiteză.

Mi-a colorat, iubito, prima seară,
Lăsându-mi semnul că mă vrei ca dar,
Și reprimarea pierderii-n zadar
Al visului ce dreptul vrea să-și ceară.

Ne-am contopit, uitând de ezitare,
De absolutul lumii din porunci,
Ce-n repetări e-aceeași, ca atunci,
Voindu-se a fi o întâmplare.

Imprimeu de ploaie

Plouă mereu și iar mă simt, ciudat,
Că nici o clipă nu mi se cuvine
În vremea ce, fără s-aștepte, vine...
Din tot ce pare-a fi neîntâmplat...

Privirile mereu îmi fug în gol,
Și tot aștept o primăvară nudă
Cu roua ei și iarba-i nouă, crudă,
Ce fi-va, vieții, leagăn și simbol.

Și orologiul parcă merge șchiop
Iar minutarul, îmbrăcat în zeghe,
Stă nopții, fără temere, de veghe,
Cu gândul la al stelelor potop.

Piciorul prins în spini de trandafiri
Aleargă înspre boabele de rouă,
Mult doritor de zori de viață nouă
Și regăsirea unei mari iubiri.

Eu încă port speranţe-n buzunar,
Fără să număr trecerea de vreme,
Chiar dacă emblematice dileme
Se vor doar zbateri mari și în zadar.

Până spre zori, sunt sigur, va fi frig
Chiar vântul, în pornire, fi-va rece,
Însă apoi grăbit va fi să plece,
Găsindu-și fuga un real câștig.

Acum, prin ploaie, umbrele se trec
Păstrându-și o amprentă anonimă
Ce pașii, în grăbire, o imprimă
Spre evitarea unui nou eșec.

Setea dimineții

Umple-mi paharul... pune elixir
Din zvâcnetul trăirilor cu mine,
Îți este ție bine, și îmi este bine...
Nu te mai miri, nici eu nu mă mai mir...

Idei tot am... și îți tot dau idei
Din lumea-n care viața-i trecătoare
Și-n care, ce se naște, grabnic moare,
Dând clipelor un fals, absurd, temei.

În miez de noapte cerul să-ți cobor
Să vezi mai mult și să nu-ți fie teamă
Când rostul nopții visele îți cheamă
În fantezii cu sens hotărâtor.

Pământul ars de al urii mare val
Deja e gol și goliciunea-i doare
De-aceea poate-ți cer ca și favoare
Mal să devii căderii-n anormal.

Fie-mi, acum, izvorul ce, tăcut
Uită să stea, se lasă curs în pripă
Când eu făcând, de dragoste, risipă
Mă simt umbrit de propriul meu trecut.

Acum, pe pragul altei tinereți,
Mi-e setea ascuțită ca o lamă,
Nu-ți mai găsi motiv de altă teamă,
De parcă ți-ai avut-o-n multe vieți.

Dă-mi zorii, mângâindu-mi primul gând,
Lăsându-ți trupul orizont de vise,
Cu fantezii de căi firesc deschise,
Ce fapte pot fi, repede, oricând.

Absolut, extrem...

E noaptea mult prea scurtă și fierbinte
Dar nu mă-ntreb de ce nu pot să dorm,
Te simt pornită... momentan cuminte,
Însă cu dor extrem, imens, enorm...

În ochii tăi se-ntunecă devreme,
Dar miezul nopții vine prea grăbit
Și graba umple clipa cu probleme
Ce tot rămân când noaptea-i pe sfârșit.

De când mă știi, gustându-te într-una
N-ai vrut nici tu un altfel de temei,
Și-ai mers până la capăt, totdeauna,
Dându-mi mereu motive și idei.

Nimic din ce-i real nu mă surprinde,
Atâtea întâmplări devin atu
Acelui foc ce tainic se aprinde
Prin simplul fapt că suntem... eu și tu.

În mine am porniri fără oprire
Porniri mereu se simt în trupul tău,
Din fapte trec direct în amintire
Ducându-ne-n uitări tot ce e rău.

Alternativ, penumbră și lumină,
Drum îmi arăți spre cel mai tainic loc
În care-ajuns fiind, mă simt de vină
Că sunt grăbit și uit de al tău joc.

Și-așa mă știi cu tine, și în tine,
Amprentă întru tot ce-i de făcut,
Ca-n tot ceea ce mie-mi aparține
Tu să devii firescul absolut.

Închidere-n deschidere

Continuării prin dorinţele faptei,

Ancăi

Lasă-ţi piciorul după gât s-anine,
Și lasă-mă direct să îți vorbesc,
Poți să mă tragi cu glezna-ncet spre tine
Să ard, să mă aprind, să mă pornesc...

Tot caut să-ți păstrez întreg misterul
Să îl descriu, din când în când, prin vers,
Asemănându-l mai mereu cu cerul
Ce străjuiește-ntregul univers.

Închide-mă-ntre gleznele-amândouă
Să nu am cum departe să mă duc,
Privindu-ți ochii, boabe mari de rouă,
Spre adevăr pornirea să-mi aduc.

Tot resimțind a nopților căldură
De câte ori se-ntâmplă să m-atingi,
Îți desenez a coapselor curbură
Și-mi spun că mi se pare că te-ncingi...

Când fantezii se nasc, în crisalide
Apar idei cu iz alternativ
Prin care drumul drept mi se deschide
Spre tot mai mult, mereu, definitiv...

Iar sânii-ți ce ai vrea să se ascundă
Plătesc tributul lor, nerăbdători
Făcându-mi gândul gata să pătrundă
În profunzime, căutând comori.

În templul tău pătrund și simt piciorul
Ca normativ de ritm sincronizat,
Și-n mângâierea lui resimt fiorul
Clipei dintâi, ce-n vis s-a transformat.

Singur, străin...

Puțini sunt cei ce-ntreabă despre mine,
Puțini mai știu ce e adevărat,
Nici chiar sintagma nu-mi mai aparține,
Sunt un străin, uitat, însingurat...

N-am timp de-a mai privi într-o oglindă
Pe unde drumul vieții m-a tot dus
Și cât a vrut, din fapte, să cuprindă,
Ducându-mă în jos și iar în sus.

În jos văd lumea fără de cuvinte,
Și îmi permit să fiu un visător,
Dându-mi motiv să spun ce-mi vine-n minte
Știind că-i sunt, cu amintiri, dator.

Și mă revăd în vise de-altădată,
Puțin altfel, dar prea puțin schimbat,
Fixat de mici detalii, prin erată,
În riscuri ce mereu mi-am asumat.

În sus privesc o vreme viitoare
În care nu mă tem că pot s-ajung,
Chiar și cu pietre prinse de picioare,
Sau condamnat la un exil prea lung.

Și sunt pe-acolo, eu, fără tăgadă,
De mulți uitat, de mulți descoperit,
Văzut de cei ce vor mai mult să vadă,
Prin limite tinzând spre infinit.

Însă acum, sunt semn de întrebare
Ce pare-a fi nu ramură, ci spin,
Ideii ce, prin izul de-ntâmplare,
Îl face, pe cel singur, un străin.

Uniți pe eșafod

Puși amândoi pe-un eşafod de flori,
Suntem veniți din viața viitoare,
Și-amenințați de iarnă și ninsori
Ne îngropăm în fapte-ntâmplătoare.

Târziu, acum, că Dumnezeu te-a vrut
La margini de-ntâmplare deportată,
Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată.

Ne căutam oricât ne-am depărtat,
Fără tine nu ştiam ce-nseamnă
Că rodul vieții e, real, bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Clipe ce-au fost în grabă au trecut
De parcă date-au fost înspre uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

Prin fiecare cer te-am căutat
Cerând la întuneric socoteală
Și-n con de umbră chiar m-au exilat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă după soare.

Cortina ca hotar

Se sting lumini și ridicăm cortina,
Și-n fața voastră suntem doar artiști,
Ce își asumă, pentru vorbe, vina,
Când râd oricât ca voi să nu fiți triști.

Suntem cei care viața lor și-o lasă
Făcându-vă din gânduri să ieșiți
Uitând de toate câte vă apasă,
Și altfel orizontul să-l priviți.

Vorbim cu noi în pauzele scurte
Mai mult de voi, cât mai puțin de noi,
Culisele ne sunt a casei curte
În care, doar murind, suntem eroi.

Și ne întoarcem, rând pe rând, pe scenă,
Cu rol sau doar ca parte din decor,
Chiar dacă știm că unii, fără jenă,
Pun etichete vieții de actor.

Suntem actori veniți în fața voastră
Cu-n rol deja de alții stabilit,
În nici un fel în rol nu-i viața noastră,
Ea-și intră-n rol la timpul cuvenit.

Pe scenă timp avem de multe glume,
Sau poate chiar să izbucnim în plâns,
Chiar fără de motiv, ceva anume
Din universul clipei, mult restrâns.

Cotina cade însă... totuși cade,
Intrăm în viață și ieșim din rol,
Ne regăsim în multele-i fațade
Fără scenarii, fără staniol.

Întrebător de tine

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Și nu întreb cu gândul la răspuns,
Răspunsul, întru tot, îmi aparține
Însă nu am de ce să-l țin ascuns.

În plină zi, dar chiar și-n miez de noapte,
Oricât pot eu, în taine, să pătrund,
Prin vorbe uneori, mai mult prin fapte
Mă faci să văd mai larg și mai profund.

Când liniștea mi-o simți a fi sumară,
Pierdut fiind în colburi de idei,
Dorindu-mă, faci stele să răsară
Și-mi pui, în gând, al rostului temei.

Iar dacă rătăcesc privind spre stele
Căutător al unui vag reper,
Te lași umbrită mult prea mult de ele
Ca să-mi arăți cum pot ajunge-n cer.

Spunându-ți des că-mi este dor de tine,
Nu te arăți mirată că îți spun,
Dar sugerezi că vremea care vine,
Trăind-o, ne va fi un bun comun.

Simțind când mă înfrânge depărtarea
Și-n jocul irealului mă prind,
Mă lași să știu că-n tine-i așteptarea
Să pot o torță-a vieții să aprind.

Când nu-mi găsesc o cale de-ndreptare
Al gândului ce fuge spre trecut,
Tu-mi ești reper prin semnul de-ntrebare
Distinct prin mersul lui spre absolut.

De ceva știu, dar nu în întregime,
Tu vii cu ce-i al tău, întregitor
Din Cerul tău, din altă înălțime
Ca eu să fiu, mai mult, căutător.

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Dar întrebării nu îi am răspuns,
Ești darul ce, gândesc, mi se cuvine
Și-mi ești, așa cum ești, îndeajuns.

Netimp și timp

Timp nu mai am de nici un fel de ceartă,
Am însă timp de tot ce pot să fac,
De drumul ce nu vrea să se despartă
De cel ce am să fiu pe prag de veac.

E mult prea multă vorba spre derută,
Absurdul ne consumă, brusc, pe noi,
Că nici o împăcare nu e vrută,
Iar vorbele sunt pline de gunoi.

Se ofilesc ideile frumoase
Și putrezesc tendințele din vis,
Un frig al urii ne pătrunde-n oase,
Adus din noaptea marelui abis.

Nici o speranță morții nu rezistă
Când vorbele se vor a biciui
Puțina toleranță ce există,
Recalibrată-n minus zi de zi.

Iluzia orgoliului dă iama
Prin liniștea firescului normal,
Pe față dându-și, mai apoi, arama,
Fixată între pizmă și scandal.

Și-ntr-un final continua zăbavă
Într-un același punct devine ac
Cu vârful plin de boală și otravă
Ce doar prin moarte își găsește leac.

Timp încă am, dar nu am timp de ceartă,
Destul de multe-n urmă am lăsat,
Nu vreau s-ajung un simplu gură spartă
Ce-și crede vorbă răcnetul lătrat.

Prin voia ta

Nu știu cum ajungi ca amintire
În întâiu-mi gând de zi cu zi,
Și-mi devii motiv de regăsire,
Și mă simt grăbit a mă trezi.

Tot mai mult, în vis, în plină noapte
Caut drum mai scurt, să te găsesc,
Renegând păcatul unor șoapte,
Când ți-am spus, altfel, că te iubesc.

Zilelor mă plâng de neodihnă,
De vacarmul traiului grăbit,
Dor îmi e de nopțile de tihnă
Când simțirii Rai mi-ai dăruit.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

M-ai dorit, la ceasul dimineții,

Dar, mi-ai fost, cu zâmbet luminos.

Și tot spun că multe nu-s știute,
Clipelor în care doar aștept
Faptele ce ni se vor văzute
Ca și pași de drum continuu, drept.

Într-o lume veșnic schimbătoare
Unde totu-i fără de reper,
Te-ai ivit ca steaua căzătoare,
Doar că tu-ți aveai căderea-n cer.

Noaptea mea-n nesomn o văd cum trece,
Nu găsesc motive de-a dormi,
Toamna s-ar dori a fi mai rece,
Lângă tine cald, eu știu, va fi.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

Și vei vrea, la ceasul dimineții,

Dar, să-mi fii, și zâmbet luminos.