Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Și nu întreb cu gândul la răspuns,
Răspunsul, întru tot, îmi aparține
Însă nu am de ce să-l țin ascuns.
În plină zi, dar chiar și-n miez de noapte,
Oricât pot eu, în taine, să pătrund,
Prin vorbe uneori, mai mult prin fapte
Mă faci să văd mai larg și mai profund.
Când liniștea mi-o simți a fi sumară,
Pierdut fiind în colburi de idei,
Dorindu-mă, faci stele să răsară
Și-mi pui, în gând, al rostului temei.
Iar dacă rătăcesc privind spre stele
Căutător al unui vag reper,
Te lași umbrită mult prea mult de ele
Ca să-mi arăți cum pot ajunge-n cer.
Spunându-ți des că-mi este dor de tine,
Nu te arăți mirată că îți spun,
Dar sugerezi că vremea care vine,
Trăind-o, ne va fi un bun comun.
Simțind când mă înfrânge depărtarea
Și-n jocul irealului mă prind,
Mă lași să știu că-n tine-i așteptarea
Să pot o torță-a vieții să aprind.
Când nu-mi găsesc o cale de-ndreptare
Al gândului ce fuge spre trecut,
Tu-mi ești reper prin semnul de-ntrebare
Distinct prin mersul lui spre absolut.
De ceva știu, dar nu în întregime,
Tu vii cu ce-i al tău, întregitor
Din Cerul tău, din altă înălțime
Ca eu să fiu, mai mult, căutător.
Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Dar întrebării nu îi am răspuns,
Ești darul ce, gândesc, mi se cuvine
Și-mi ești, așa cum ești, îndeajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu