(Dovezile destinului)
Limita vieții e un prag incert,
Fixată de absurde interese
Spre definirea unor mari progrese
Cu ritm, întotdeauna, prea alert.
Concretul e extremul mod firesc
Eliberat de-a minții îndoială
Ce însă-i pus mereu la socoteală
De judecăți ce vise măsluiesc.
Extremele, în mod tacit, atrag
Consensuale vise inocente
Ce pun, cu precădere, mari accente
Pe înălțări și treceri peste prag.
Prin rostul faptei, simplul înțeles,
Ambiguu adevărul definește
Și doar întâmplător se nimerește
A fi lipsit de orice interes.
Toate converg spre simplul infinit,
Spre pasul ce va fi o amintire
În visul ce-i menit ca împlinire
De fapte care-n taină s-au grăbit.
Timpul trecând, normal ori clandestin,
Dă sensuri vieții, fără de tăgadă,
Și toate, la un loc, devin dovadă
Denominând ideea de destin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu