Ca să devin un simplu ins, comun,
Eu, recunosc, nu am deloc răbdare
Nici nu am timp principii să-mi impun
Gândind, pentru răspunsuri, o-ntrebare.
Cu lauda deșartă nu-s amic,
Și nu am gestici oarecum teatrale
Când e, generic, fapte să explic
Ori marile-mi erori, în fapt, banale.
Nu știu cum e-nălțimea să o-ncerc
Clădind un eșafod în adâncime,
Mirându-mă că umbra unui cerc
Nu este punct pe I, ori profunzime.
Din vremea când voitul anonim
Nu s-a putut să stea prea mult cu mine,
Am înțeles că nu pot să-mi reprim
Un dat ce-i dat și nu de mine ține.
Ceea ce sunt n-am cum să nu rămân
Chiar dacă vreau, oricât, cu stăruință,
Destinului nu-i sunt deplin stăpân,
Nici nu mă lupt pentru așa voință.
Am reparcurs un drum, nu pot să neg,
Ieșind dintr-a impunerii tutelă,
Ca să mă știu ca adevăr întreg,
Pe post de cercetaș și santinelă.
Ideea că pot fi un ins comun,
A devenit, fără să vreau, caducă,
Și nu mai am putere s-o impun,
Nimeni, nimic, nu poate s-o inducă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu