Nu știe nimeni cât îmi e de dor
De simplitatea vieții ce trăiește
Prin omul ce pe sine se privește,
Simțindu-se, și vieții lui, dator.
În minte timpul e văzut cu rost
De-a măsura ceva ce-n formă trece,
Și de-a mai spune că o vreme rece
Venind, va pune-n drepturi pe "a fost".
În vise prind, ca din neant, contur,
Dintr-un trecut al lumii viitoare
Ce mi-a rămas, cu împliniri, datoare,
Realități ce-s clar fără cusur.
În mod real altceva este clar,
Mintea reface vise nevisate,
Și pune-n întâmplări neîntâmplate
Neobosita trecere-n zadar.
În lupte intră gânduri fără sens
Când tot mereu încearcă să compare
Ceva ce-i mic însă-i văzut ca mare
Prin logica absurdului consens.
Iar ceva mare, când văzut e mic,
În ochii celor lacomi de putere,
Reproșul vrea reduceri la tăcere
Găsind cuvântul mare inamic.
Nu-s bune multe, este mult plea clar,
Și luptele-s, în gând, omniprezente,
Se-ntorc idei, fugind de argumente,
Dorințele se-ndeplinesc barbar.
Oricât se-ntâmplă totul în alt fel
Și cât de mult sunt toate complicate,
De multu-mi dor ajung să-mi fac păcate,
În contra vremii sunt, constant, rebel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu