Dimineața, în priviri

Cu ochii dimineții te privesc,
Și te găsesc mereu întinerită,
Nu prea mai știu de pot să mă opresc,
Când știu ideea că-i deja pornită...

Te și întreb de ce te mai îmbraci,
Recunoscând că ești ispită dură,
Și nu e drept mereu să te prefaci
Că nepăsarea-ți e fără măsură.

Privirile îți fug cum mie-mi fug
Spre regăsirea razelor de soare
Ca ele să devină aprig rug
Arzând dorințe mult prea arzătoare.

Și-n fuga lor ajung să fiu grăbit,
Ajung să uit de-a somnului odihnă
Găsind altceva mult mai nimerit
De-a deveni pornirii mare tihnă.

În palme prind, la fel ca și în vis,
Sânii-ți porniți ușor în tresărire,
Ca început de drum spre paradis
Și spre fireasca vieții împlinire.

Timp nu avem și nu se vrea pierdut
În gesturi ce sunt mult ocolitoare,
Voind să am cu totul cunoscut
Supremul zămislit de întâmplare.

Și-n freamăt mi te pierd și regăsesc
Ieșindu-mi cu dorințe clare-n cale,
Șoptindu-mi sacadat să-mi definesc
Pornirile firesc principiale.

Iar când ajungem liniștii să fim
Model de reclădire din ruine
Prin omeneasca viață ne pornim,
Păstrându-mă, spre veșnicii, în tine.

Imposibila imunitate

N-am cum să fiu imun la tot ce văd,
Admonestându-mi dreptul de trăire
Al clipelor pe care le-ntrevăd
Marcate de fireasca-ți dăruire.

De Dumnezeu ți-i trupul dăltuit
Și fără-asemănare se arată
Că omenește nu-i de-nchipuit
Și nici n-a fost un altul, altă dată.

Pe coapse ochii grabnic îmi opresc
Și stau acolo clipă după clipă,
Făcându-mă mereu să-mi amintesc
De cum și tu te treci întru risipă.

Iar de privesc spre sâni nu pot să trec
Spre nici o altă cale, mai departe,
Forțarea notei e, din start, eșec,
Spre ei găsesc întoarceri și din moarte.

Și pântecu-ți devine corolar
A tot ce e fărâmă de idee,
Al trecerii de marele hotar
În trupul tău, fierbinte, de femeie.

Mă tot opresc, văzut sunt gânditor,
Știu eu, și numai eu, ce așteptare
Mă-mpinge a rămâne răbdător
Deși cu totul ard de nerăbdare.

Te tot privesc, aștept ceea ce-i dat,
Altfel nu are cum să,se întâmple,
Timpul își bate pasul apăsat,
Și ne așează graba lui pe tâmple.

Dar îmi vei fi din darul care ești
Și îți voi fi dorință împlinită,
Stindard eternității omenești
De Ceruri, cu menire, dăruită.

Definit de drum

De când mă știu sunt călător
Fără odihnă și prihană,
Că-s plămădit din drum, și dor,
Și lacrima ce-o simt sub geană.

Călătoresc în lung și-n lat,
Și sunt ca valul și-mi sunt malul,
Trecând cu greu neobservat
De cei ce-mi măsluiesc finalul.

Precum mă știu, și mă știu bine,
Prin zeci de ani fiind trecut,
Am învățat că-mi aparține
Dorința de necunoscut.

De când mă știu sunt doar pe drum,
Nu am odihnă, nici astâmpăr,
Colindător prin nori de fum,
Odihna caut să-mi răscumpăr.

Colind pe-ngustele poteci
Ce sunt urcuș până la stele
Lăsându-mă să fiu, pe veci,
Răscrucea gândurilor mele.

Și nu e zi, nu e nici noapte
Să stau măcar o clipă-n loc,
Drumul îmi e îndemn spre fapte
Făclie, flacără și foc.

Requiem pentru Tinchi

Vara trecea încet, încet, spre toamnă,
Dar se păstra-n tipare de lumini,
Fără să știe cât de mult înseamnă
Eternitatea vieții prin străini.

Ai nopții și ai zilei, totdeauna
Căutători în orice fel și chip,
Vă arăta, după privire, luna,
Și soarele, dormind, după tertip.

Erați, voi doi, veniți din altă lume,
Și noua lume o-mpărțeați cu noi,
Părând a fi aceiași după nume
Și pași, spre înainte, amândoi.

Schimbări de sensuri se voiau puține,
Dar în esențe totul era clar,
Iar voi știați că toamna totuși vine
Cu ploile decorului hoinar.

Noaptea păstra același vânt fierbinte
Și nedormiri ieșite din comun,
Mereu nepăsătoare la cuvinte,
Ori la idei ce oameni-i impun.

Erați voi doi, continuu împreună,
Doi pentru unul, unul pentru doi,
Ochi strălucind sub razele de lună
În așteptarea altor fapte noi.

Două lumini ce s-au ținut ascunse,
Spre orizont, cu grabă, te-au chemat,
Și printre lumi ciudat întrepătrunse
Spre Ceruri, dintr-o dată, ai plecat.

Tinchi-ți spusesem și-ai rămas, prin nume,
Pasul dintâi al drumului cel nou,
Iar tu plecând i-ai devenit renume,
Și ești și-aici, și-n Ceruri, un erou.

Eroare de vedere

Sunt unii ce mă văd picat din cer,
Dintr-o eroare-n vreme de furtună,
Și suferind de multul stat în ger
Tot așteptând o zi cu vreme bună.

Mă gratulează cei cu mult tupeu,
Crezând că pot cu-o vorbă a mă-nvinge,
Văzându-mă că-mi este parcă greu
De-a pune gaz pe foc și a nu-l stinge.

De multe ori nu vreau să mai vorbesc
Cu mult prea multa laudă de sine
A celor ce, cu voie, mă jignesc,
Că doar așa se cred că le e bine.

Unii mă văd, iar alții nu, rebel,
De după cum îmi pun câte-o problemă,
Dar eu mă știu, în orice caz, la fel
Ieșind mereu din omenesca schemă.

Sunt poate, chiar așa, din cer picat,
Și-ajuns aici, fiind în rătăcire,
Multe idei, cu timpul, am uitat,
Dar tot mai am destule-n amintire.

Dar n-am uitat, deși nu-mi e știut,
Că am un drum și drumul e spre țintă,
Și, pas cu pas, deja mi-e cunoscut
Că, întru tot, el chiar mă reprezintă.

Venind să-nvăț, puteam să și abdic
De la fireasca asumată-ndatorire,
Să troglodesc, să nu mă mai complic,
Să cred că tot ce-i dat așa-i să fie.

Sunt învățat să fiu ceea ce sunt,
Să motivez chiar semnul de-ntrebare
Când, repetat, chiar el e amănunt
Al nașterii-mi din simplă întâmplare.

Rebel în toamnă

Fac pas cu pas... E toamnă...

Mă plimb pe sub castani,

Îi văd bătut de vânturi...

Eu amăgit de ani,

De câte ori, în viață,

n-am spus și n-am promis,

Doar de ce văd să-mi pese,

să nu am nici un vis?

Mai cade câte-o frunză,

pământu-i ruginiu,

Ce-aș spune că mi-e viața

de-s întrebat nu știu,

Aș vrea să am răspunsul

dar nu cred că-l găsesc,

Nici anii nu mi-i număr,

mai rău mă amăgesc.

O lacrimă îmi curge,

și-i parcă din trecut,

Obrazul îmi îngheață,

voindu-l abătut,

Îl simt în tresărire...

de când eram copil

Mi-l împăcam în taină

știind că nu-i docil.

Privirea îmi aleargă,

se duce-n jos și-n sus,

Tot căutând, găsește,

idei ce le-am exclus,

Ca să-nțeleg că totuși

au încă mare rol

În clara definire

a pierderii în gol.

Cu pas fără de țintă

mă plimb pe sub castani,

Văd mult prea tânăr gândul,

cu multe zeci de ani,

Mi-e greu a mă-nțelege,

cum, unde am greșit,

De nu-s în pas cu lumea

și nu-s îmbătrânit?

Îmbătrânește frunza,

bătrâni copacii-s goi,

Se-ngreunează pașii

când calcă prin noroi,

Doar focu-i cel ce arde

din ce în ce mai mult,

Și se regenerează

din marele-i tumult.

Fac pauze prea dese

nu-s încă hotărât,

De-a ști din care lume

aici am coborât,

Sau dacă, prin extreme,

drum singur mi-am ales

Și-acum, dintre dileme,

nu am cum să mai ies.

În loc de îmi stă pasul

n-aș vrea a mai simți

Că timpul iar încearcă

cu ceva-a mă minți,

Văd că și-n cer e toamnă,

și n-am cum să mă-nșel,

Însă deja mi-e frică,

știu clar că sunt rebel...

Fără moarte, cu idei

Îmi vin idei și tot adun idei,
Timp am puțin iar graba nu m-ajută,
Mă-mbogățește fără just temei
Cu o dorință grea, necunoscută.

De haosul ce pare absolut,
Mă simt atras, aș vrea a-l înțelege,
De parcă eu din haos m-am născut
Și nu pricep că moartea e o lege.

Fac timpului dovadă că exist,
Dar nu îmi pasă mult că el comfirmă,
Prin legea morții știu că-i realist,
Dar doar pe el, ca veșnic, se afirmă.

Îl las în legea lui, ca iluzoriu,
Ca să își facă drum de-naintare,
Știindu-l ca intrat derizoriu
Și definit de semne de-ntrebare.

Prin ipoteze sensul de întreg
Își dă măsura clară de negare
De-ajungi cei mulți că moartea și-o aleg
Adevărată cale de scăpare.

Ideile-mi dinspre complex pornesc,
Urmându-și drumul, veșnic în spirală,
Punctând concret, pe tot ce întâlnesc,
Direcția ce-o au pe verticală.

Și-așa revin la haos, și revin
Dintr-o idee de necesitate
Neaservit motivului meschin
De-a crede că altfel le știu pe toate.

Ipocrizia lumii e un preț
Plătit mereu cu saț și frenezie,
Moartea-i văzută ca un act măreț,
Prin faptul că urmarea-i nu se știe.

Prețul nu-l știu, nu sunt interesat,
Nu-i relevant, nu are importanță,
Dar în gândirea mea îl simt ciudat,
Că e văzut cu viața-n concordanță.

Voluntar întru răsplată

Ți se întâmplă multe, le trăiești,
Și parcă simți că nu se mai termină,
Că, zi de zi, un an îmbătrânești
Tot căutând un drum către lumină...

Trecută este vremea și-au trecut
Atâtea clipe ce-ar părea ciudate,
Prea pline de absurdul absolut,
De nu le-ai știi avute, întâmplate.

Încerci mereu și tot îți spui "Încerc",
Alte idei și multe alte forme,
Și tot așa... Te tot învârți în cerc,
Cu un bagaj de așteptări enorme.

Mulți au promis și încă mulți promit
Că pot schimba ceva printr-o minune,
Și-i crezi, avându-ți gândul istovit
De căutarea vremurilor bune.

Veni-va iar, vestind că este sol,
Un cineva ce, măsluind cuvinte,
Le va-mbrăca mai mult în staniol
Ca să te-ncrezi în el că nu te minte.

Va spune vorbe, mult prea multe-n plus,
Din mult știuta lui închipuire,
Plimbându-și ochii dinspre jos spre sus
Spre a-și primi bogată mulțumire.

Încerc un gând... Aș vrea să te opresc
Din zbaterea ce duce spre niciunde
Ca-n liniște, mergând înspre firesc
Să vezi că leacu-n tine se ascunde.

Eu nu te-mping la fapte, dau idei
Ce știu că au, prin vindecări, urmare,
Și sunt reper de normă și temei
Unui răspuns complet la întrebare.

În luptă-ți intru simplu voluntar,
Și-alături lupt, nu lupt pentru o plată,
Știind că lupta nu va fi-n zadar
Voi fi primind, în adevăr, răsplată.

Comuna coincidență

Cuvintele deja îți sunt rostite,
Când le-ai rostit știai că au un rost,
Așteaptă să se vadă împlinite,
Să povestească ele cum a fost.

Voiam să-ți scriu, și-așa cum au fost scrise
Aceste rânduri au avut un sens
Căci porțile ce-au fost mereu închise
Azi s-au deschis, deși în contrasens.

Par toate-a fi de ceva-mpiedicate,
Ca nu cumva sfârșitul să-i grăbim,
Desțelenind terenuri înierbate
Indestructibili chiar să devenim.

Trecem prin furci de cer, ori caudine,
Prin trecători cu bolovani ce cad
Ca să uităm să vrem ce se cuvine,
Tot căutând un mal pe-al apei vad.

Îți e dorință, și îmi e dorință,
Ieșirea din prealungul compromis
În care ne-am pierdut, cu prisosință,
Puterea de-a trăi real ca-n vis.

Doar noi, prin noi... expresia comună,
Dându-i esență ne mai este leac,
Chiar primul pas, o noapte împreună
Va pune deznădejdilor capac.

Grăbește-te încet, dar te grăbește,
Totul veni-va fără a vesti,
Punându-ne prin fapte, omenește,
În rol firesc, în rolul de-a trăi.

Totul va fi ca o coincidență,
Moment de nimeni, cumva, pregătit,
Însă strident prin clara-i evidență,
Și forța ce-l va face neoprit.

Ninsoare de prevestire

Iubito, ni se-arată primăvara
Sub semnele acestui val de ger,
Ce dă-n vileag al nopților mister,
În noi, mereu prezent, când vine seara.

Se-arată rostul zbaterii din tine
Prin ultimile frunze care mor,
Ce ne arată că, nemuritor,
E rodul toamnei ce o simți că vine.

E gerul mare, vântul se-ntețește,
Nici umbrele pe câmpuri nu mai stau,
Spre pribegie cale grabnic au,
Aleargă și se vaită pe muțește.

Sunt semnele atât de mari și clare,
Ce va urma devine evident,
Oricât absurdul s-ar dori prezent,
Oricum, nimic nu este la-ntâmplare.

Și ninge, dar cum ninge nu se vede
Fulgii-s furați căderii pe pământ
De-acest năpraznic, fără noimă, vânt,
Prin forțe-n care tainic se încrede.

Albul din jur spre ceruri levitează,
Lăsând lumina fără rost sau sens,
Că dorul ne împinge-n contrasens,
Poate, de-aceea, nici nu mai contează.

Dorm fluturii, visează-n crisalidă,
Câmpu-nverzit și colorat de flori,
Unde zbura-vor definind fiori,
Uitând să creadă că au fost omidă.

Frigul tot crește și se lasă seara,
Va face drum luminilor din Cer,
Și dezvelind al nopților mister,
Ni se arată, nouă, primăvara...

Detaliul la scadență

Eu știu că-ți este greu să-ți amintești
Realități din vieți deja trecute
Fiind convinsă doar că mă iubești
Doar prin idei reale, cunoscute.

Nu mă-ntristez, de-ajuns e că exiști
Și ți-a fost dat să afli, într-o clipă,
Că poți încă o vreme să reziști
Tendințelor de hotărâri în pripă.

Prin întâmplări cu iz deja ciudat
Multe apar ca fapte întâmplate
Și chiar prezentul pare renegat
Prin viitorul ce din joc îl scoate.

Nici eu nu știu ce aș putea să-ți spun
De cum ar fi o următoare noapte
În care totul ne va fi comun,
Comun și idei și-n multe fapte.

În depărtare ești, departe sunt,
Și ne despart cuvinte și idei,
Dar puntea e un minim amănunt
Ce existenței ne tot dă temei.

Eternitatea nu-i un simplu sens
Sau o idee ce, detaliată,
Aduce argumente în consens
Și ce e azi cu ce a fost odată.

Vin din trecut și-ți vin din viitor,
Cu-atât de multe clare evidențe
Că spui și tu că nu-i întâmplător
Dorul de vis și timpuri de scadențe.

Nu-ți amintești... Nici n-are astăzi rost,
De-ai ști mai multe încă te-ai opune
Să fie iar ceva ce a mai fost,
Și cum a fost în vremuri mult mai bune.

Alegere și joc

Această viața e un caldarâm
Cu jocuri ce dau cărțile pe față,
În care ne iubim sau ne urâm
Și căutăm lumini prin copci de gheață.

Că nu suntem deloc întâmplător
Mai jos, mai sus, pe drum ori în răscruce,
Nu-i prea-nțeles de simplul muritor
Ce tot ar vrea o altă cruce duce.

Jucăm pe-aici, dar totu-i hotărât
Prin legi ce nu sunt lumii cunoscute,
Ce pune om frumos în chip urât
Și definește praguri absolute.

Ca-n orice joc rămâne de ales
O cale ce ne pare a fi dreaptă,
Pe care-n mod firesc se întrețes
Gânduri ce-ajung întotdeauna faptă.

Alegere mereu, mereu numim
Ideile ce se pornesc din minte
Atunci când adevăru-l ocolim
Și-l îngropăm sub valuri de cuvinte.

Mai recunoaștem, rar, din când în când
Că nu ajuta multa rațiune,
Când moara minții macină un gând
Pierzând adevărata noțiune.

Jocul mereu ajunge a fi joc,
Multe căderi ajung a fi urcare,
Sau cei ce urcă se aruncă-n foc,
Avându-și focul singura scăpare.

Drumul prin viață-i nedeterminat,
Atât vedem, atât putem susține,
Noi însă doar l-avem de terminat,
Și numai pasu-i tot ce ne-aparține.

Rebel, prin amintiri

Mereu am cunoscut femei frumoase,
Nu am nici azi ceva de reproșat,
Erau, pe totdeauna, grațioase,
Și nu știu cum de-n grații le-am intrat.

Au fost povești ce-s azi nemuritoare,
Ce-n felul lor au dat trăirii rost,
Găsind că viața-i clar folositoare
Cu iz prezent prin toate câte-au fost.

Le-am întâlnit cum dat a fost să fie,
În nopți târzii, ori într-al zilei miez,
Ca nu cumva în vis să se prescrie
Și să devină, prin dorințe, crez.

Mi-au fost și gând, și faptă, și-amintire,
Chiar au avut de-atâtea ori urmări,
Ca să arate câtă dăruire
Încape-n rostul marilor chemări.

S-au tot ivit, spre întâmplări motive,
Cu felul lor de orizont îngust,
Ca niciodată gânduri obsesive
Să nu creeze alt motiv, injust.

Și s-au ivit, în clasicele forme
Consemnele normalului îndemn
Ca dincolo de dogme ori de norme
Jocul să-și aibă rol de pas solemn.

Le știu pe toate... Toate-au fost frumoase,
Și le mai văd și azi și sunt la fel,
Și au rămas la fel de grațioase,
Făcându-mă să simt, să fiu rebel...

Pe jos, singur

Dacă spun că-s singur nimeni nu mă crede,
Multă lume vede doar după tipar,
Numai Cerul știe, numai el mă vede
Cum îmi trece timpul, cât sunt de bizar.

Între două vorbe lacrima se șterge,
Însă în privire umbra-i e contur,
Când o cugetare într-un punct converge
Adunând detalii de jur împrejur.

Prins între detalii, uit de amănunte,
Uit să dau valoare pasului firesc,
Uit să am, ca alții, tâmplele cărunte
Și să-mi spun într-una că îmbătrânesc.

Ochii-mi urcă-n Ceruri și privesc la stele,
Pe orizontală mai ușor le văd,
Văd, pe întuneric, umbrele rebele
Și-ncotro se-ndreaptă sigur întrevăd.

Oamenii-mi adună viața-ntr-o poveste,
Mai întotdeauna pe modelul lor,
Zvonuri vin, grăbite, vise să-mi conteste
Și să mă consacre ca tăinuitor.

Rar de mai există cel care acceptă
Că prin a fi vesel eu arăt că-s trist,
Parcă-ntreaga lume a ajuns adeptă
A meschinăriei vieții de artist.

Eu vă spun că-s singur, voi puteți alege,
De spun adevărul ori sunt mincinos,
Va veni o vreme când veți înțelege
Cum se vede viața când o mergi pe jos.

Și dacă toate...

Și dacă toate-s să se-ntâmple
Și se întâmplă cu un rost,
Îmi iert durerile din tâmple
Și uit trecutul care-a fost.

Și azi cum știu că e urmarea
A tot, văzut ori nevăzut,
Mă simt totuna cu-ntâmplarea
Și timpul ei neprevăzut.

Și dacă pe din două-s toate
Și-n viitor e ca-n trecut,
Fără să știu cât de mai poate,
Încep să cred în absolut.

Și azi, când litera-mi descrie
Ceva ce cred că s-a-ntâmplat,
Știu că va fi curând să fie
Realul pur, neconturbat.

Și dacă toate îmi sunt date,
Și ies așa cum este dat,
Aleg să le-mplinesc pe toate
Să fiu, de-i cazul, vinovat...

Rar, puțin...

Tot spun că mor puțin câte puțin
În modul cel mai simplu și firesc,
De-aceea n-am opriri, nu mă abțin,
Să mă implic în viață, să iubesc.

În modul cel mai simplu și firesc
Scot la lumină teme din sertare
Să mă implic în viață, să iubesc
Direct, oricând, din pură întâmplare.

Scot la lumină teme din sertare
Din timpuri ce, se pare, au avut,
Direct, oricând, din pură întâmplare,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut.

Din timpuri ce, se pare, au avut
Coincidența marilor dileme,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut
A fost urmarea micilor probleme.

Coincidența marilor dileme,
E chiar potopul lacrimei arzând,
A fost urmarea micilor probleme,
Ce m-au făcut să mor, din când în când.

Scris și dat

Mă întreb mereu
Dacă tu și eu,
Vom avea un mâine ca în vis...
N-am nici un răspuns,
Dar îmi e de-ajuns,
În concret ce-i scris rămâne scris.

De-ți ai visul viu
Nu pot eu să știu,
Nici nu pot să știu ce ai visat...
Tu m-ai cunoscut,
Eu recunoscut,
Dar de unde încă n-am aflat.

Dacă speri sau nu
Poți să spui doar tu,
Numai tu știi ceea ce ai vrut...
Când suntem doar noi
Faci din viața-n doi
Altă zi și-un altfel de-nceput.

Eu nu-ți cer nimic,
Nici nu mă complic,
Viața e așa cum ni s-a dat...
Orice vom dori,
De ne vom iubi,
Cerul ne va fi înseninat.

Model prin amintiri

Eu îmi trăiesc aducerile-aminte
Într-un prezent ce n-are un trecut,
Doar că îl fac, prin jocul de cuvinte,
Să nu devină un imbold acut.

Trăirile sunt vii, cu amănunte
Prinse-n detaliul unui fin contur,
Ce pot, într-adevăr, să se confrunte
Cu orice tentativă de sperjur.

Şterse nu sunt de nici o-nvăţătură,
Nimic nu pot să iau, să pun în loc,
Amprenta lor e clară semnătură
Şi rostul lor e fără echivoc.

Au scos, fără tăgadă, la lumină
Trecând prin ape ce-au spălat idei,
Prin focuri ce au ars din rădăcină
Principii mari transpuse cu temei.

Nici un orgoliu nu le poate-nvinge,
Nici dogmele nu mi le duc la fund,
Că numai ele mă mai pot convinge
Când e nevoie tainic să le-ascund.

Imagini clare viu se colorează,
Nici o nuanţă nu e de alt fel,
Şi amintirea mi-e ţinută trează
Lăsându-mă a-mi fi, mereu, model.

Începutul ca şi joc

Începe amintirea să mă doară,
Amurgul vieţii bate-ncet la geam,
Să îl aud de-o vreme îmi doream,
Şi teamă-mi e că dat îi e să moară.

Am tot visat atât de multă vreme
Că voi primi de undeva un semn,
Măcar discret, de nu se vrea solemn
Că viaţa mi se trece spre extreme.

Începe înserarea să m-apese,
Stelele cad trecând prin dreptul meu,
De parcă-mi spun c-ar trebui şi eu
Să intru-n jocul lor fără să-mi pese.

Numindu-le pe toate simple stele,
Cu gândul înspre viaţă m-am lăsat
Şi seamă nu am luat nicicând la ele
Când le vedeam pe ceru-nseninat.

Începe gândul să mă contrazică,
Dându-mi exemplu tot ce eu am zis,
Voind să ştiu că lumea e prea mică
De-ajung să cred în jocu-i indecis.

Jucându-mă, am tălmăcit cuvinte,
Le-am explicat prin fapte şi idei
Care, uşor, mi-au luat-o înainte
Şi-au devenit peniţă de condei.

Încep idei să-mi vină, să-mi tot vină,
Chiar dacă amintirile mă dor,
Pe înserate tot mai e lumină,
Ca să nu am nici gând că pot să mor.

Noaptea, în doi

Am rătăcit în doi pe drum de noapte
Şi m-ai luat la tine-n multe vise,
Dar ai uitat şi au rămas promise
Pentru o-ntreagă viaţă alte fapte.

În noapte-mi eşti tu cea adevărată,
Şi-n şoapte-mi juri o dragoste eternă,
Dar dimineaţa-i goală a ta pernă
Şi ziua care-ncepe e ratată.

Împreunaţi, de-atâtea ori, în noapte
M-ai adunat, pe totdeauna-n tine,
Şi m-ai lăsat să ştiu că-mi aparţine
Pornirea-ţi din dorinţe înspre fapte.

Noapte-am simţit cât doare depărtarea
Şi drumul cât de mult face risipă
De sensuri ce se trec mereu în pripă
Când definesc, în mod ciudat, iertarea.

Şi cum urmează, iar, un miez de noapte,
Mă simt chemat de-a Cerurilor poartă,
De trupul tău ce-mi este vieţii hartă,
Denominare prin concrete fapte.

Prin noapte trecem, ea ne reuneşte,
Visul mereu ne duce-nspre departe,
Ferindu-ne de ispitiri deşarte,
Când simţi dorinţa cum prin fapte creşte.