Sub semnele acestui val de ger,
Ce dă-n vileag al nopților mister,
În noi, mereu prezent, când vine seara.
Se-arată rostul zbaterii din tine
Prin ultimile frunze care mor,
Ce ne arată că, nemuritor,
E rodul toamnei ce o simți că vine.
E gerul mare, vântul se-ntețește,
Nici umbrele pe câmpuri nu mai stau,
Spre pribegie cale grabnic au,
Aleargă și se vaită pe muțește.
Sunt semnele atât de mari și clare,
Ce va urma devine evident,
Oricât absurdul s-ar dori prezent,
Oricum, nimic nu este la-ntâmplare.
Și ninge, dar cum ninge nu se vede
Fulgii-s furați căderii pe pământ
De-acest năpraznic, fără noimă, vânt,
Prin forțe-n care tainic se încrede.
Albul din jur spre ceruri levitează,
Lăsând lumina fără rost sau sens,
Că dorul ne împinge-n contrasens,
Poate, de-aceea, nici nu mai contează.
Dorm fluturii, visează-n crisalidă,
Câmpu-nverzit și colorat de flori,
Unde zbura-vor definind fiori,
Uitând să creadă că au fost omidă.
Frigul tot crește și se lasă seara,
Va face drum luminilor din Cer,
Și dezvelind al nopților mister,
Ni se arată, nouă, primăvara...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu