Așa cum te știam așa-mi apari,
Imaginea nu-i nouă, e chiar veche,
Doar ochii-ți sunt și-acum la fel de clari,
Dar nu găsesc privirilor pereche.
Nu sunt nici eu acela ce am fost,
Vederea-mi e o altfel de vedere,
Mă-ntreabă de-aș putea avea, cu rost,
Trăiri ce cândva își aveau putere.
Pe drum trecând de mult nu te-am văzut,
Nici nu e clar că te-aș putea cunoaște,
S-a adunat în noi prea mult trecut,
Și nu cred că ar vrea să te demaște.
Cândva eram cu gândul călător,
Eram în jurul tău, mereu aproape,
Azi mă întreb de ce mi-ar mai fi dor
Când între noi sunt munți și multe ape?
Erai privirii mele corolar,
Nici umbre nu puteau să mi te fure,
Și nu puteam nicicum să te separ
De-al clipei gând cu adevăruri pure.
Azi totul e trecut, e un însemn
Al unor vechi idei și năzuințe,
Al unui tainic jurământ solemn
În numele doritei biruințe.
Ce văd nu știu, ce știu n-am cum să văd,
Îmi este clar că văd niște ruine
Și doar o tresărire întrevăd
Când gându-mi e, înspre trecut, spre tine.
E-o întrebare ce mereu mi-o pun,
Și care naște, tot mereu, furtună,
Răspunsul din frânturi pot să-l adun,
Că-n nici un caz pe noi nu ne-mpreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu