Clarul în nuanțe

Nu știu de ce am gându-nfrigurat,
Și-mi este frig de mă gândesc la tine,
Fără să vreau mă simt îndurerat,
Mi-e mult prea clar că nu îți este bine.

Văd Cerul meu cu orizont senin,
Pe Cerul tău văd norii de furtună,
E-atât de greu să tac, să mă abțin
Când văd că, fără noimă, se adună.

Și nori tot vin, și vin de peste tot,
Pe umeri greutatea lor te-apasă,
Că nu mai știi nici umerii ce pot
De duc atât și încă nu se lasă.

Mi-adun tăcerea toată la un loc,
Măcar în vis să poată să-ți vorbească,
Sau să se-aprindă, să se ardă-n foc
Să nu-ți mai fie frig, să te-ncălzească.

Nu pot să fiu absent, protocolar,
Când văd părerea-ți prea încrâncenată
Într-o absurdă trecere-n zadar,
Și tot înspre dezastru avântată.

Ape se simt că-ngheață-n jurul tău,
Abstractul e mai mult decât o boare,
Aproape stai cu rău și mult prea rău,
În jurul tău e-un zid de închisoare.

Chiar de-ți vorbesc tu nu mă mai auzi,
Privirea-ți e spre orizont pierdută,
Ochii, de lacrimi, ți-s de-a pururi uzi,
Și vrei să crezi că lupta nu-i pierdută...

Îți spun și eu că nu-i nimic pierdut,
Însă îți spun cu altfel de nuanțe,
Că poți avea mereu numai trecut,
Dar niciodată clare concordanțe.