Fără tine...

Eu, fără tine, nu știu ce mai sunt,
Nici unde merg, nici pentru ce trăiesc,
Tu-mi dai putere, tu îmi dai avânt,
Fiindu-mi, mă provoci să te iubesc...

Și mă numesc un simplu trăitor,
Când nu te știu că lângă mine ești,
Ce doar își amintește că-i e dor
De adevăruri simple și firești.

Nici rostul, fără tine, n-are rost,
Nici înțelesul n-are înțeles,
Tot ce va fi îmi pare că a fost,
Și insuccesul un real succes.

Eu, fără tine, sunt ce nu mi-i dat,
Un cerșetor de jalnice trăiri,
De vorbele cu gust de surogat
Al singurei, într-adevăr, iubiri.

Și mă numesc, cum nu m-aș mai numi,
De-ar fi să fim, ai vieții, amândoi,
Un trecător născut pentru-a muri
Pășind prin mărăcini și prin noroi.

Nimic, fără de tine, n-are rost,
A fi, în fapt, îmi pare, indecent,
Iar casa-mi e un simplu adăpost
De netrăirea-mi ce mi-o știu prezent.

Eu, fără tine, simt că nu mai simt
Nici când adorm și nici când mă trezesc,
Doar frigurile morții le presimt
Nemotivat, de viață, să trăiesc.

Și mă numesc, tăcând, o frunză-n vânt
Încă plutind sub umbre mari de nori
Ce va intra, prin ploaie în pământ
Sub rădăcina unor alte flori.

Nimicul n-are, fără tine, rost
De-a fi măcar cuvânt ori vârf de bici,
Eu, fără tine, sunt doar cel ce-a fost,
Mergând pe drum cu pașii tot mai mici.