Cu mine, spui, și-ai spus, că nu ți-e bine
Deși în mod paradoxal te enervezi,
Spunând că nu mai vrei să îmi cedezi,
Că locul cel dintâi îți aparține.
Iar uneori te pui la îndoială,
Pui la-ndoială faptele firești
Și îmi declari că nici nu mă iubești
În forma ce tu spui că-i ideală.
Prin umbre vechi te vrei acum descrisă,
Uitând de timp, ca minim amănunt,
Uitând de adevărul cel mai crunt
Că mi te-ai vrut, pentru vecii, promisă.
Și nu mai vezi departe, doar aproape
Concretului îi mai permiți idei,
Fiindu-i vieții, în prim-plan, temei,
Ca nu cumva controlului să-ți scape.
Dar fără mine nu îți este bine,
Nu poți să treci de-al dorului tumult,
Și, clipelor, când îți dorești mai mult
Le dai în dar doar simplele rutine.
Când ți se-arătă noaptea că-i reală
Și miezul ei ia formă de tipar,
Simți că firescul vieții calendar
Îți cere, despre treceri, socoteală.
Și-așa-ți aduci aminte, iar, de mine,
Gândindu-te că poți să îmi cedezi,
Uitând, prin fapte să te enervezi,
Că, totuși, doar cu mine-ți este bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu