Tu îți spui că ai motiv,
Viața ni-i o carte scrisă,
totul e definitiv,
Noi, fugind de amănunte,
înspre un retoric sus,
Ne lăsăm vânduți căderii
și ajungerii-n apus.
Dincolo de-mpotrivire,
mult prea multe stau la rând,
Că orgoliul ne orbește,
pune vorbe mari în gând,
Prigonindu-ne trăirea,
ne ucidem cu-ntrebări
Și uităm în adormire
visul marilor chemări...
Tot vorbim de cele sfinte
și de multe-nvățături,
Însă dăm alte-nțelesuri
personalelor măsuri,
Mai tot timpu-n paranteze
punem cazul personal,
Dovedindu-i importanța
prin ieșirea din normal.
Crezi că ai mai mult ca alții,
așa zise bogății,
Viața crezi că le consumă
și preferi să te abții,
Vezi mereu, mereu, finalul,
ca și cum ar fi real,
Omițând că adevărul
niciodată nu-i banal.
N-ai motiv să-ți fie frică...
Multe însă poți să ai
Dacă nu-ți găsești puterea
de ați pune gându-n grai,
De-a trăi prin ce-i dat vieții
cum e dat, fără s-alegi,
Acceptând că unu-i drumul
și măsurile întregi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu