Legea cuvântului vieţii

Acum îmi este dată, culmea, mie,
Puterea de a fi dezlegător
De marea, nevăzuta, datorie
Ce, cât există, drept nu am să mor.

Cuvântu-i spus, doar fapta îl dezleagă,
Eu pot să spun doar dacă e destul,
Să fiu atent la fapta care leagă
Pe cel ce se arată nesătul.

La mine-n gând, la mine în conştinţă,
Stă timpul ce devine viitor,
Să fac ce cred şi, dacă-i cu putinţă,
Nimic din tot ce unii cred că vor.

Am fost dator... Ce-nseamnă datoria
Prea bine ştiu, şi ştiu cât am plătit,
Că m-am opus să nu-mi pătez mândria
Şi m-am opus, dar singur m-am lovit!

Ar fi uşor de ar putea iertarea
Să schimbe totul spre un alt real,
Sau, dacă ar putea, îndepărtarea
Să facă din absurd un mod normal.

O spusă-i spusă, dusă-i, nu revine,
Se va-ntâmpla ştiutul ce-a fost spus,
La timpul ei va face numai bine,
Dar numai rău de timpu-i a apus.

Nimic nu pot să fac, deşi nu-mi place,
Ceea ce-am dat, am dat şi am promis
Să fac orice, oricât, să nu am pace
Decât când viaţa fi-va paradis.

Fac unii legi şi spun că a lor lege
Aduce pentru om un trai mai bun,
Dar omului nu-i spun că poate-alege
Să fie nume propriu ori comun!

Şi nu mă mint... Nu vreau ca peste vreme
Să-mi fie dat să ştiu că am rămas
Dator, şi iar să am de ce mă teme,
Să trag din nou la fel cum am mai tras.

Nevoi aici de am, nu e totuna,
E important să îmi respect cuvântul,
Că fiind rostit e pentru totdeauna,
Cât va trăi şi Cerul şi Pământul.

Chiar dacă mor, rămâne datoria
De a o da ori de a o primi,
În Ceruri lege nu-i meschinăria,
Doar adevărul poate izbândi.

Şi, ce să fac, puterea îmi e dată,
Dar cum să schimb ce nu e de schimbat?
Las viaţă să devină întâmplată
Şi las să fie totul întâmplat.