Corolar de calapod

La păcat mai stau cu gândul...

Oare aş păcătui

Dacă, undeva-ntr-o seară,
Sub un cer senin de vară,
După datină şi lege,

dat ar fi şi ne-am iubi?...

Pun prea repede-ntrebarea...

simt că asta vrei să spui,

Când îţi spun că nu-s probleme
Şi nu ai de ce te teme
Viaţa-şi are clar făgaşul,

n-ai cum praguri să-i impui.

Nici nu-i nouă întrebarea,

ţi-a dat totuşi de gândit,

Chiar ţi-a ieşit înainte,
Ca să ştii, să iei aminte
Când se pregătea-ntâmplarea

de a şti că m-ai găsit.

Pari a fi simplă ispită,

o părere, nu motiv,

Însă nici o întâmplare
Fără semne de-ntrebare,
Nu mai pune la-ndoială

adevărul normativ.

Chiar aşa... ce e păcatul,

când concretul e firesc,

Calapod fiind ideea
Că bărbatul şi femeia,
Prin condiţia firească

doar aşa se definesc?

Mă întreb şi pentru tine,

dacă e sau nu păcat,

Să-ţi doreşti a fi cu mine,
Să mă ştii păstrat în tine,
Devenindu-ţi, prin trăire,

pas pe pragul mult visat?

Unde s-au pierdut nuanţe,

ori chiar s-au schimbat culori,

De-au ajuns la judecată
Toate câte altădată
Dovedeau că împlinirea

e lipsită de erori?

Mie însă-mi eşti răspunsul,

nu motivul de tăgadă

Ce şi-l are omenirea
Când, negându-şi definirea,
Rostul și Dumnezeirea

nu mai poate să şi-o vadă.