De tine multe aş avea să spun,
chiar dacă poţi să spui: Nu mă cunoşti,
când tu, chiar ţie, vii, şi-ţi recunoşti,
că vremuri ce au fost deja apun...
Aş spune că eşti aripa de vis,
ce-aprinde foc, când focu-i este-n jur,
şi doar lumină lasă împrejur,
chiar dacă împrejuru-i e abis.
Aş vrea cuvântul bine să-l aleg,
însă e dat să-l las neşlefuit,
să-l las aşa cum e, deloc gândit,
s-arate cât şi cum te înţeleg.
Cum de te ştiu, nu vreau deloc să ştiu,
că fi-va vremea-n tihnă să-ţi vorbesc,
când va fi dat motiv să te-ntâlnesc,
şi-a dezvolta ce-acum pe scurt îţi scriu.
Nu-mi eşti străină, nu îţi sunt străin,
aşa cum logic apărem acum,
avem trecut, avem acelaşi drum,
şi amintiri din viitor ne vin.
Suntem şi noi doi simpli muritori,
aşa cum se gândeşte pe aici,
dar nemuririi noi ne ştim complici,
ne ştim, poveştii vieţii, autori.
Şi-avem de scris, prin fapte, cu avânt
tot ce va fi văzut prin amintiri
din viitorul plin de împliniri
cuprins, de mult, în primul tău cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu