Timpul, azi, deloc n-are răbdare,
Nu mai dă nicicum ceva-napoi,
Nici măcar o simplă întâmplare
Spre a şti că suntem, totuşi, noi.
Trecerea-i apare nefirească,
Spunem că e groaznic de grăbit
După cum, prin firea omenească,
Vrem mereu un învinovăţit.
Punem preţ prea mic pe orice clipă,
Alergăm fără măcar să ştim
Şi aşa, cu maximă risipă,
Înspre noi privind parcă orbim.
Liberi fiind de propria conștiință,
Că-i de vină timpul, explicăm,
Prin meandre ce se vor o ştiinţă
Căreia noi importanţă-i dăm.
Şi privim iluzii plini de ciudă,
Zăbovind în urme de trecut,
Morţii devenind de-a dreptul rudă
Pe o scenă-a unui teatru mut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu