Lilianei
Privesc la tine... rochia n-ascunde
Ceea ce-mi este mie de văzut,
Un orizont ce tot se-ntrepătrunde
Cu ce va fi, din tot ce-a fost trecut.
Văd coapsele cu totul dezvelite,
Ca mărginiri de drum și clar reper
Înspre tărâmul marilor ispite
Și preumblarea viselor prin Cer.
Nu-i nici o umbră, ce s-ar vrea perfectă,
Care să-mi pună piedici, pe ascuns,
Chiar dacă și lumina-i incorectă
Spunându-mi că ce văd îmi e de-ajuns.
Sânii ți-i văd, chiar simt a lor savoare,
Plini de feblețea gândului profund
De-a fi ca rugăciunea-ncepătoare
Când gurii mi se dau și nu se-ascund.
Văd rochia... pe tine toată, goală,
Lăsându-ți sânii palmelor căuș,
Lăsându-mi-te fără de-ndoială
Că ne avem printr-un firesc retuș.
În ochii tăi văd stele oglindite
De ochii mei ce trupul tău îl văd
Când prin mișcări, de simțuri unduite,
Mă faci speranța vieții s-o-ntrevăd.
Deasupră-mi văd cum sânii mi se lasă
Motiv de gust și de extrem consens
Când peste pieptu-mi zvâcnetul i-apasă
Prin chiar esența pasului imens.
Și-n libertatea ta covârșitoare
Mă simt dorit însemn definitiv
Fiind verdict de clipă viitoare,
Ca termen, rezultant, imperativ.
Văd rochia, și văd că îți stă bine,
Dar și așa mi-e dat să văd mai mult,
Din noapte-n care numai eu cu tine
Vom defini contururi de tumult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu