Noroc destinul a uitat să-mi pună,
Tristeţea este rochia de bal
Cuvintelor ce vor, cumva să spună,
Că în derivă sunt şi-aş vrea la mal.
Boabe de rouă mi se sparg sub gene,
Când temerea nu pot să o alung,
Văzând cum norii vin, mereu, alene
Şi nu mai am dorinţe să-i alung.
Mă doare viaţa până la prăsele,
Văzând câte pustiuri am în jur,
Chiar dacă-mi urc privirea înspre stele,
Nu pot nega premiza de sperjur.
Am obosit şi sufletul îmi geme,
Tocmai de-aceea râd şi nu mă plâng,
Prea mult am vrut să uit de-a vieţii vreme,
Prea mult am vrut pe mine să mă-nfrâng.
Nori plumburii dansează... cerul ninge
Cenușa unui timp ce-l am pierdut,
Şi-arsura lor lumina vrea a-mi stinge,
Voindu-mă cu totul dispărut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu