Corinei
Şi într-o zi, fugând de amănunte,
Uitând de-al lumii timp şi calendar,
Am să te duc departe, într-un munte
Dar să îmi fii şi să mă ai ca dar.
Într-o cabană, cândva luminată,
Furtună fiind de juru-ne-mprejur,
Să simţi că viaţa-i, totuşi, minunată
Cu limite-ntr-al viselor contur.
Spre seară când vom căuta spre stele,
Sperând că până-n zori se vor ivi,
Să ne seducă presimţiri rebele,
Că vom avea mult timp de-a ne iubi.
Un foc de lemne temeri o să ardă
Pănă ce fi-va totul curăţit,
Sub mâna-mi ce, extremă avangardă,
Vei resimţi al clipei pas grăbit.
Şi-n pântec focuri mari or să se-aprindă,
Când coapsele vor da contur rotund
Acelui drum menit să ne cuprindă
În adevăru-i evident, profund.
Ştiind să fii, alternativ, ispită
Şi evidenţa rostului firesc,
Te vei simţi femeia mult dorită
Trăind iubirea-n sens dumnezeiesc.
Şi vei fi dar, cu rost şi cu menire,
Contrând idei ce azi îţi trec prin gând,
Simţindu-te motiv de nemurire,
Întinerind sub semn de timp arzând.
Acolo, sus, ascunşi de marea lume,
Ne vom o noapte din destin
În care ne vom spune doar pe nume,
Fiindu-ne, ca daruri, pe deplin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu