Realului esențial,
Cristinei
De la-nceput ideea ți-a fost clară,
Oricât veneai să spui că tu nu vrei,
Simplele gesturi se porneau să ceară
Normalitatea simplelor idei.
Și pașii drumul s-au pornit să-l bată
Prin ploaia neștiutelor schimbări
Ce reușeau din cale să ne-abată
Sortite de fireștile-ntrebări.
Te întrebai mereu ce e cu mine,
Răspunsul prin tendințe-l căutai
Ca să-nțelegi de ce a fi cu tine
Era motiv de drum spre iad și rai.
Cumva subtil, o piatră de-ncercare
Ți-a fost cuvântul faptelor dintâi
Ca fără-mptriviri, fără răbdare,
Cu urmele-mi în tine să rămâi.
Mi te-ai lăsat vederii dezgolită,
Și m-ai lăsat să văd ce mult mă vrei
Cel știutor că nu îmi ești ispită
Ci gând și trup, cu rost și cu temei.
Lumina zilei te-arăta în fapte,
În temeri și în forme de mișcări
Ce-au luat amploare, mai târziu, în noapte
Când ochii-ți străluceau în așteptări.
Uitasei că aveai altă idee,
Că te-acuscundeai de al trăirii rost,
Și mă chemai, simțindu-te femeie
Să te coving că uiți tot ce a fost.
Uitării te-arătai cu grabă mare,
Și graba ne făcea să fim tandem,
Deși spuneai că-i simplă întâmplare
De-a-mi fi aproape orișicând te chem.
Găseam mereu, seară de seară, cale
Să depășim lumescul protocol
Ca prin idei cu sensuri radicale
Să reintrăm într-al trăirii rol.
Mereu găseam un dor nebun în tine,
De al mișcării ritm, necadențat,
Prin care mi-arătai că-ți aparține
Ideea de-mi fi dar din darul dat.
Timp prea puțin aveam de amănunte,
Nici de-a gândi și nici de-a plănui,
Că tot veneau dorințe să ne-nfrunte,
Să nu avem ceva a bănui.
Și-n tine a rămas să încolțească
Rodul firesc, de mai demult vestit,
Sedus de fapte să se împlinească
Sub semnul dezacordului grăbit.
Dar timpul n-a mai vrut să-i stăm în cale,
Era prea hotărât și prea grăbit
Să ne impună limite fatale
Din plus până în minus infinit.
Lipsiți de orizontul spre-nainte,
Ne-a fost să împărțim pe doi la doi,
Dând restului puținele cuvinte
Despre puțina viață dintre noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu