Andreei
Peste al vieții prag ai vrut să treci,
Să poți să vezi ce se ascunde-n ceață,
Și să ridici noian de ipoteci
Ce rup idei, cu zor, de dimineață.
Timpu-i trecut... A mai trecut un an
În care ai crezut într-o schimbare,
Spre a scăpa de trecerea în van
Cu ipostaza ei de nepăsare.
N-ai reușit să faci decât un pas,
N-ai reușit să vezi spre mai departe,
Ideii tot datoare i-ai rămas,
Lăsându-i gândul spre concret să-l poarte.
De-aici, din depărtare, te-am privit,
Și am tăcut, dar ți-am rămas aproape,
Știind că pasul ți-l dorești grăbit
Purtând mereu o lacrimă sub pleoape.
Știam de mult că n-ai să poți să pleci
Și să devii o simplă amintire,
Pierdută printre orizonturi reci,
Mereu în căutare de-mplinire.
Fiind grăbită n-am putut să-ți spun
Că vadul apei nu-i o cale bună,
Iar malurile lui îți tot impun
O zbatere continuă, nebună.
Ar trebui acum să-ți fie clar,
Că n-ai schimbării cale prin gândire
Decât o mare trecere-n zadar
Și-o fugă de fireasca împlinire.
Te-am așteptat și știi că te aștept,
Pragul să-l treci, cu mine, împreună,
Ca să îți ai apoi un drum doar drept,
Uitând de-a pârjolirilor furtună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu