Mă simt atât de singur câteodată
De parcă sunt o insulă-n pustiu,
De drumurile lumii mult uitată,
Rar amintită de un vis târziu.
Mă ninge amintirea şi troiene
În juru-mi fac un zid perfect, real,
Simţiri trecute, jinduri pământene,
Mă-nlănţuie ardent, atemporal.
Îmi vii în gând, la fel ca altă dată,
Trupul tău tainic ninge dor boem,
Un timp apus, o filă demodată,
În cartea vieţii actual poem.
Acum păşeşti printre priviri obtuze,
Şi prin furtuni ce ni se vor alint,
Văd că-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze,
Neacceptând idei ce, jalnic, mint.
Cândva, demult zăpezi din altă iarnă,
Ne fermecau sub al iubirii cer,
Azi s-a pornit tristeţea să se-aştearnă
Învăluind speranţa în mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu