Bate un vânt de nebunie,
E resimțit și pe Pământ,
Miezul de noapte-i o făclie,
Nimic nu-i clar, nimic nu-i sfânt,
Clar, echilibrele s-au frânt...
Copilul, tatăl nu și-l știe...
Pe orice drum Sisif apare,
De timp îmbătrânit un pic,
Purtând un bulgăre de sare,
Dar nu mai crede în nimic,
Și vede mare tot ce-i mic,
Și de nimic orice valoare.
Noroiul iese de prin șanțuri,
E mare larmă-n orice hău,
Se fabrică mai multe lanțuri,
Dar fiecare-n felul său,
Vede la alții tot ce-i rău,
Cu limitare în bilanțuri.
Larmă absurdă-i pe afară,
Capriciul e dorit etern,
Se mișcă treptele pe scară,
De-ajung să ducă în infern
Idei cu firmament modern,
Ce nu-s așa cum vor să pară.
E-atât de multă nebunie,
Cenușa-i plină de scântei
Dar viața lumii e pustie,
Cu mare lipsă de temei,
Și, întru totul, de idei
Ori renumita fantezie.
Iluzia e nesfârșită,
Concluzia e fără sens,
În mici detalii țintuită
De rostul gândului intens
Ce vrea să fie în consens
Cu-această lume-nebunită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu