Eu viața n-o trăiesc printre iluzii,
Și știu că nu e totul bine-n ea,
Dar nu mă hazardez la mari concluzii
Cât încă mi-o trăiesc și e a mea.
Nu sunt perfect, sunt om supus greșelii,
Văd uneori prea mult ori prea puțin,
Dar nu mă las vândut de tot tocmelii
Cu cei ce cred că lor am să mă-nchin.
Și tot ca om sunt un supus căderii,
Din ceea ce e greu sau din nimic,
Dar obligat, la limita puterii,
Din decădere brusc să mă ridic.
Nu-mi pot permite multe fantezii,
Scoțându-le în margine de drum
Cu rol de adevăr și-anestezii
În ambalaj, sintetic, de consum.
La limită, fixând predispoziții,
În întrebări, firește, mă cufund
Să-mi pot permite, depășind condiții,
Ideilor să am suport profund.
Ca scut mă pun extremelor orgolii
În clipa-n care văd căderi în gol,
În detrimentul multor portofolii
Ce-și învelesc blazonu-n staniol.
Denaturând efectele mirării
Prin coborârea la nivel de plan
Răspunsu-l văd efect al întrebării
Pierzând tutela faptelor în van.
În haosul ce pune piedici vieții
Nu-s complexat de semnul inegal,
Chiar dacă norii iau nuanța ceții
În orizontu-mi larg și prea real.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu