Ne-ar spune cei ce-n umbră te privesc...
Doar tu, măsori pe tine, anvergura
Nopţii în care-ai fost model lumesc.
Brusc mi te-ai vrut cu totul cunoscută
Chiar şi ştiind că vei trăi schimbări,
Iar calea de urmat e absolută,
Şi absolute-s toate prin urmări.
Privirea era clară ca dovadă,
Iar sânii dădeau alte mari dovezi,
Lăsând, în mod deschis, să se-ntrevadă
Că n-ai deloc voinţă să parezi.
În juru-ţi tot credeai că este ceaţă,
Chiar dacă-ţi arătam că e senin,
Spunându-mi că încerci să fugi de viaţă,
Bând şi tot bând pahare cu pelin.
Dar tocmai când voiai să uiţi de toate,
De ceea ce-a venit întâmplător,
Din haine m-ai lăsat să te pot scoate,
Şi-aşa să fii splendoare în decor.
Eram doar noi, n-aveam de ce ne teme,
Nici chiar de umbre nu eram văzuţi,
Doriţi şi doritori de-o altă vreme,
De clipa-mpreunării cunoscuţi.
Ţi-era-nţeles, ştiai că sunt în tine
Din vremuri de visări ţi nopţi fierbinţi
Firesc fiind, aşa cum se cuvine,
Să nu mai tragi de timp, să nu te minţi.
Şi-acum când toate sunt deja trecute,
Când pragul dintre noi deja-i trecut,
Înveţi s-accepţi trăirile-absolute
Ce vor da sens măsurii de-nceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu