Coincidenta anatemă

Pasului sub lună plină,

Luciei

Mă porţi în tine clar autograf,
Perpetuu şi cu formă definită,
Excedentară norilor de praf
Ce viaţa-ţi arătau ca netrăită.

Din pâcle de motiv întâmplător
Timpul ţi-a dat răgaz de-a înţelege
Că toate au un rost, precis, al lor,
Ieşind dintr-un tipar cu rost de lege.

Ţi-am devenit, cu sens concret, real,
Jalon şi, totodată trambulină
În saltul tău din valuri înspre mal,
Spre a te şti de vină şi divină.

Pasul ne-a fost, din vremuri vechi, promis,
Şi tocmai când credeai că nu se poate
Neaşteptat, momentul l-au decis
Idei ce la iveală l-au vrut scoate.

Dorinţa-n miez de noapte ne-a aprins
Cuprinşi de-a nopţii linişte extremă,
Şi pe de-ntregu-n tine m-ai cuprins
Pierduţi de-a lumii veche anatemă.

Pe drumurile vieţii iarăşi pleci,
Identitatea însă-ţi e schimbată,
Şi-aşa vei vei fi... de-a pururea, pe veci,
N-ai să mai fii cea care-ai fost odată...

Însemnul meu, aşa cum ştii că sunt,
Va fi îndemn spre calea cea mai dreaptă
De-a nu-şi dori banalul amănunt
Cel simplu tobogan şi nu o treaptă.

Îţi voi tot fi, pătrunzător profund,
În tine clară, pururi mărturie,
Fără să vrei concretul să-l ascund,
Orice ar fi, în orice fel, sa fie.