Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou,
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.
Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii, ce mi-e iarăşi drag,
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.
Şi tot aştept să fiu un bun comun,
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.
Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa,
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!
Mai mă opresc din mers privind tăcut,
În aşteptarea ce se tot lungeşte,
Şi-mi caut un prenume de-mprumut,
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.
Şi tot aştept tarabei să mă dau,
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau,
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu